Apel pentru 1%

Pagina de Start Omilii și cateheze
3
2
1
Omilii și cateheze

Omilii și cateheze (6)

În ziua de 21 mai, Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin, şi pe mama sa Elena. Împăratul Constantin cel Mare (Caius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, 272-337) a fost fiul strategului Constantius Chlorus (250-306), care între 305-306, cu numele de Constanțiu I, a condus partea de apus a Imperiului Roman. După moartea tatălui său, în provincia Britaniei, Constantin a fost proclamat împărat chiar de trupele conduse de tatăl său, Constanțiu I, deși potrivit sistemului de guvernare al vremii (tetrarchia), instituit de împăratul Dioclețian (244-311), nu Constantin ar fi trebuit să ajungă în această funcție înaltă.

Nerenunțând, la începutul domniei sale, la cultele păgâne și la cultul Sol Invictus, nu numai că a oprit pe teritoriul guvernat de el persecutarea creștinilor, dar a și returnat lor toate bunurile confiscate. Mai târziu, atitudinea lui de toleranță față de creștinism a devenit și mai accentuată. În anul 312, când se pregătea lângă Roma, la Pons Milvius, pentru o bătălie cu împăratul Maxențiu pentru cucerirea orașului etern, într-o vedenie i-a apărut crucea cu inscripția ”In hoc signum vinces” (Prin acest semn vei birui). Apoi, în vis a primit îndemnul de la Mântuitorul Iisus, ca trupele lui să poartă semnul crucii pe steagurile lor și așa să pornească în luptă. Constantin a ieșit victorios și a cucerit Roma, iar Maxențiu și-a găsit sfârșitul lângă câmpul de bătălie, înecându-se în apa Tibrului.

Evenimentele petrecute la Pons Milvius nu numai viața lui Constantin și soarta Imperiului Roman le-au schimbat radical, ci au adus creștinismului libertatea mult dorită și așteptată, prin care istoria Europei și a lumii, atât din punct de vedere politic, cât și sub aspect social și cultural, mai mult sau mai puțin, poartă de atunci amprenta învățăturilor primite de la Mântuitorul lumii. În anul următor (313), cu ocazia întâlnirii la Mediolanum (Milano) între Constantin și împăratul Liciniu (263-325), a fost promulgat faimosul ”Edict de la Milano”, un edict de toleranță, prin care libertatea religioasă a fost garantată în întregul imperiu, și prin care creștinii întemnițați au fost eliberați, cei exilați au putut să se întoarcă în casele lor, iar averile lor confiscate s-au returnat.

Gândindu-ne la condițiile miraculoase ale întoarcerii lui Constantin, deși nu atât el personal, ci mai mult politica, politica religioasă a Imperiului Roman s-a schimbat temeinic, nu putem evita evocarea celor petrecute cu fariseul Saul, viitorul apostol Pavel, pe drumul Damascului, scenă descrisă în Faptele Apostolilor (9,2-8). Iisus Hristos, apărut printr-o vedenie prigonitorului creștinilor din Palestina și Orientul Apropiat, schimbă atitudinea lui Saul în așa măsură, încât prin el, Apostolul Pavel, devine posibilă și reală îndeplinirea misiunii, poruncii date sfinților apostoli: ”Drept aceea, mergeți și învăţați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Această poruncă dată ucenicilor, ca prima piatră de hotar în planul mântuirii, pe lângă osteneala celor 12 apostoli aleși de Iisus, a fost dusă la îndeplinire de un alt ales, în mod special, de către Domnul. Rezultatul muncii lor și a urmașilor lor, în vremea domniei lui Constantin, devine mai mult decât evident. Creștinii și Biserica, în timp de trei secole, în ciuda prigoanelor sângeroase, a excomunicării din societate și a pierderii bunurilor, care erau o amenințare aproape permanentă, au devenit tot mai numeroși și puternici. Politica persecuțiilor nu se mai putea continua. Și atunci, Iisus Hristos, printr-o altă vedenie, în persoana lui Constantin a găsit omul potrivit – ca și în cazul lui Pavel – care dincolo de simpatia lui adevărată și practică față de creștini, a avut curajul și puterea de a renunța la politica odioasă, și în fine, inutilă a imperiului față de Biserica lui Hristos.

Împăratul Constantin a văzut în Biserică un element constructiv pentru societate și viitorul imperiului, a cărei înlăturare nu numai din punct de vedere moral, dar și practic ar fi fost un păcat. Nu a acordat Bisericii doar libertate religioasă. Încă de la începutul domniei sale, adică înainte de ”Edictul de la Milano”, a ajutat Biserica chiar și financiar. După edictul promulgat la Milano, ziua Învierii, Duminica a devenit zi de odihnă, preoților creștini li s-au acordat aceleași privilegii ca și sacerdoților cultelor păgâne, ca și alte drepturi speciale. Bani publici s-au dat pentru construirea bisericilor, și pentru alte instituții sociale. Împăratul Constantin cel Mare a ctitorit multe lăcașuri de cult, atât în Roma, cât și în noua capitală a imperiului, în Constantinopol, întemeiat de el.

Constantin cel Mare a avut grijă și de liniștea vieții bisericești. Fără implicare directă în viața Bisericii, la apariția ereziei arianismului, care a contestat dumnezeirea lui Iisus Hristos, în 325, a convocat la Niceea primul sinod ecumenic. Punând la dispoziția ierarhilor convocați condițiile reședinței lui de vară, cei prezenți, pe lângă condamnarea învățăturilor greșite ale lui Arie, au întocmit Simbolul Niceean și alături de câteva hotărâri canonice, au stabilit și socotirea datei Sfintelor Paști.

Deși s-a botezat doar pe patul lui de moarte, și pentru mult timp a păstrat titlul și funcția de Pontifex Maximus, pe el îl putem socoti drept model autentic pentru conducătorii creștini. În ceea ce privește interesele, la el pe primul loc era interesul și viitorul imperiului. Văzând pericolul real al prăbușirii Imperiului Roman, a reușit să renunțe la instinctul moștenit de la înaintașii lui, începând de la împăratul Nero, că toate necazurile vin din cauza creștinilor. Chiar dacă nu a reușit să salveze întregul imperiu, căci din cauza năvălirilor barbare partea de Apus în 476 s-a prăbușit, prin promovarea bine gândită și providențială a creștinismului a reușit să asigure supraviețuirea și viitorul Europei chiar într-o perspectivă milenară.

Dincolo de descoperirea folosului real al Bisericii pentru societate și țară, împăratul Constantin de la bun început a fost conștient și de necesitățile ei. Sprijinea Biserica în mai multe forme, asigura condițiile pentru funcționare și pentru îndeplinirea misiunii ei, pilda lui fiind urmată pe parcursul istoriei de mulți domnitori, politicieni sau oameni de alte categorii sociale, atât în Orient, cât și în partea apuseană a Europei. Și parcă această pildă a responsabilității pentru Biserica lui Hristos ar fi mai mult neglijată decât urmată și respectată în zilele noastre, nu numai de clasa politică, dar și de individul modern. Biserica, în concepția epocii noastre nu mai apare a fi atât de importantă cum vedea Constantin cel Mare. El a arătat și răbdare față de instituția dumnezeiască ajutată de el, lăsându-o să-și îndeplinească, pentru fericirea tuturor, misiunea ei primită de la Fiul lui Dumnezeu, încreștinarea treptată și blândă a oamenilor, de care nu numai epoca lui a avut mare nevoie, dar și celelalte vremuri din istorie. O muncă de care va fi nevoie întotdeauna, pentru că numai pe această cale ne putem asigura locul în împărăția lui Dumnezeu.

Prot. Marius Maghiaru

Budapesta

Sâmbătă, 27 August 2011 14:10

Anul nou bisericesc

Scris de Pr. Ioan Bun

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se încheie la 31 august, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi (care era şi începutul anului civil la evrei), s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul Iisus Hristos activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. 61,1-2), care profeţeau despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru. Şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca cap. 4,18-19).

În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe Cruce, urmate de Învierea Sa din morţi. Tot aşa, în centrul sau inima anului bisericesc stau Paştile sau Sărbătoarea Învierii Domnului, cu Săptămâna Sfintelor Patimi de dinaintea ei.

Ca mijloc de comemorare a vieţii şi activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are în centrul său Sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se împarte în trei mari perioade şi anume:

a) Perioada Triodului (perioada prepascală);

b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);

c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Fiecare dintre acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni:

a) Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor, numit şi Postul Mare), până la Duminica Paştilor (în total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii Postului, iar restul de şapte săptămâni – adică însuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marea Sărbătoare a Învierii Domnului.

b) Perioada Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (în total opt săptămâni).

c) Perioada Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc.

Toate aceste perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi se sfârşesc nu la date fixe, ci variabile de la an la an.

Fiecare din aceste trei perioade are în centrul ei un moment liturgic, către care gravitează toate celelalte sărbători ale ei şi anume:

Octoihul are ca Sărbătoare culminantă Naşterea Domnului urmată de Bobotează;

Triodul culminează cu Vinerea Patimilor;

Penticostarul se începe cu Paştile şi se încheie cu Rusaliile, cele mai mari sărbători ale creştinătăţii ortodoxe.

Fiecare din aceste perioade reînnoieşte sau comemorează anual o anumită latură sau parte din viaţa şi activitatea Mântuitorului.

Astfel, Perioada Octoihului comemorează evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale.

Perioada Triodului reînnoieşte activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce.

Perioada Penticostarului celebrează timpul dintre Înviere şi Înălţarea în slavă a Domnului, urmată de Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii Creştine.

Prin urmare, în cursul fiecărui an bisericesc comemorăm din punct de vedere liturgic întreaga viaţă şi activitate a Domnului, în toate cele trei trepte ale misiunii Sale: cea de Învăţător, cea de Arhiereu şi cea de Împărat.

Astfel, prin întocmirea anului bisericesc şi prin orânduielile de cult, Biserica urmăreşte în primul rând ca Persoana şi amintirea Mântuitorului să fie prezente în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare din zilele şi din anii vieţii noastre.

Prin ciclul sărbătorilor mineale (de fiecare lună) din cursul anului bisericesc, concomitent cu comemorarea activităţii Mântuitorului, se reînnoieşte anual amintirea vieţii şi activităţii tuturor celorlalte Persoane Sfinte din iconomia mântuirii şi din istoria Bisericii: a Profeţilor şi a Drepţilor dinainte de El, care L-au aşteptat şi L-au prevestit, cât şi a Sfinţilor Apostoli, Propovăduitorii, Martirii şi a tuturor Sfinţilor care I-au urmat, care au activat şi s-au jertfit pentru Biserica Creştină, sau au contribuit, în vreun fel oarecare la progresul şi mărirea Ei. Fiecare an nou din viaţa Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o sărbătoare deschisă spre eshatologie.

Anul bisericesc ortodox este alcătuit din combinarea a două cicluri concentrice, dar deosebite, de sărbători:

Unul mobil (cu date variabile de la an la an) care se roteşte în jurul marii Sărbători a Paştilor şi are în centrul său exclusiv Persoana şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

Altul fix, care comemorează îndeosebi şirul Sfinţilor pomeniţi în fiecare zi din cele 12 luni ale anului calendaristic, începând cu 1 septembrie şi terminând cu 31 august.

Primul ciclu reprezintă o reminiscenţă a calendarului lunar al evreilor, iar al doilea este de origine pur creştină, fiind introdus în calendarul solar iulian.

Prima mare sărbătoare de la începutul anului nou bisericesc este închinată Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie), care pune în lumină sfinţenia Maicii Domnului, chiar din primele zile ale anului bisericesc.

Să-i cerem ajutor prin rugăciune şi să zicem cu inimă smerită: "Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din Tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; că dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică." Amin.

Pr. Ioan Bun

Micherechi

Miercuri, 10 August 2011 08:51

Adormirea Maicii Domnului

Scris de Pr. Alexandru Şereş

Între cele mai însemnate sărbători ale Bisericii Ortodoxe Române se numără şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, prăznuit în fiecare an la 15 august.

Cu prilejul acestei praznic este firesc să ne întrebăm: Cine este Maica Domnului şi pentru ce este considerată ea de Biserica Creştină Ortodoxă „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”? Răspunsul este uşor de dat: pentru că ea a născut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Era fiica Drepţilor (Părinţi) Ioachim şi Ana, care nu au avut copii până la adânci bătrâneţe. Acei doi soţi neîncetat s-au rugat lui Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un copil, făgăduind că dacă Dumnezeu le va da un copil, îl vor închina Domnului. Dumnezeu ascultând cererea lor le-a dăruit o fiică, căreia i-au pus numele Maria. La 3 ani, după rânduiala Vechiului Testament, fiica Maria este adusă de părinţi la Templul din Ierusalim, centrul religios al evreilor şi acolo este închinată lui Dumnezeu. Pe atunci era Arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Tradiţia spune că aducându-o pe copila Maria la Templu, Zaharia a fost inspirat de Dumnezeu, descoperindu-i-se că ea va fi Fecioara prevestită de Isaia Proorocul cu veacuri în urmă, că ea „va avea în pântece şi va naşte fiu, şi va chema numele lui Emanuel”. Maria a fost încredinţată Arhiereului de atunci, Zaharia, de la Templul sfânt. Va creşte la Templul din Ierusalim până la vârsta de 14-15 ani. La împlinirea vârstei de 15 ani, potrivit Tradiţiei, fecioarele închinate Templului părăseau Templul pentru a se întoarce la familiile lor, în vederea căsătoriei. Dar Fecioara Maria a făcut cunoscut arhiereilor şi preoţilor de la Templu că părinţii ei au făgăduit-o încă de la naştere lui Dumnezeu şi că ea însăşi doreşte o viaţă sfântă, în feciorie. Probabil că părinţii ei muriseră între timp, căci mai marii Templului au hotărât să o încredinţeze unei rudenii, bătrânului Iosif din Nazaret, om drept şi temător de Dumnezeu, care în faţa cunoscuţilor săi este un „logodnic”, dar mai cu seamă are rostul unui apărător, ocrotitor al Fecioarei Maria.

Dumnezeu a ales tocmai pe Fecioara Maria ca să nască pe Fiul Său. Aşa a trimis la ea în Nazaret pe Arhanghelul Gavriil, care i-a adus „vestea cea bună” zicându-i: „bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei”, şi-i vesteşte Mariei că „ai aflat har la Dumnezeu...” (Luca 1, 28-31).

Din Sfintele Evanghelii, precum şi din Tradiţia Bisericii, reiese că Sfânta Fecioară care a devenit „Maica” lui Iisus, Domnul nostru, s-a bucurat de cinstire şi aleasă preţuire încă din timpul vieţii. Ea însăşi spune în convorbirea ei cu Elisabeta, cu puţine luni înainte de Naşterea lui Iisus, că „de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic” (Luca 1, 48-49).

De la începuturile Bisericii şi până azi ea a fost cinstită de toate neamurile creştine. Încă din primele secole creştine s-au rânduit patru mari sărbători pentru cinstirea ei: Naşterea (8 septembrie), Intrarea în Biserică (21 noiembrie), Bunavestire (25 martie) şi Adormirea (15 august).

Ne întrebăm: oare noi, cei de azi, trebuie să o cinstim? Răspunsul nu poate fi decât da, căci de vreme ce Însuşi Dumnezeu a cinstit-o, se înţelege că şi noi, ca fii ai lui Dumnezeu, avem datoria să o cinstim.

Tradiţia ne spune că Sfânta Fecioară a mai trăit unsprezece ani, în casa Apostolului Ioan, după Înălţarea lui Iisus la cer.

Tot Tradiţia ne spune că, înainte de sfârşitul ei, cu trei zile, Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil, să o vestească despre trecerea ei din această lume. Prima dată cu aproape 45 de ani în urmă o vestise despre naşterea „Cuvântului Vieţii”, acum îi vestise tot el despre mutarea ei la „Viaţă”, ea fiind „Maica Vieţii”. S-a pregătit duhovniceşte pentru această mutare la cer, pentru reîntâlnirea cu Fiul ei.

Sfinţii Apostoli fiind la propovăduire în toate părţile lumii, au fost îndrumaţi de Duhul Sfânt să vină la Ierusalim, pentru o ultima întâlnire şi pentru a o conduce pe ultimul drum al vieţii sale, pe aceea care a născut pe Învăţătorul lor.

La mutarea ei la Domnul, mulţi s-au învrednicit de vindecări minunate. Trupul ei înfăşurat în giulgiuri, cum era obiceiul la evrei, a fost aşezat în mormânt nou de piatră, în Ghetsimani.

Tot Tradiţia spune că Sfântul Apostol Toma a sosit după trei zile de la înmormântare, când a aflat pe Apostoli şi pe ceilalţi ucenici plin de lacrimi şi de întristare. A rugat să-i arate unde s-a înmormântat şi ca să ia piatra de pe mormânt ca să o mai vadă o dată. Când au deschis mormântul, au văzut că acesta e gol. Dumnezeu făcuse o nouă minune: ridicase pe Maica Sfântă la cer nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul. Era încă o dovadă a preamăririi ei de către Dumnezeu, căci trupul nu i-a fost supus stricăciunii, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer.

Iată de ce această sărbătoare nu se numeşte „Moartea” sau „Îngroparea Maicii Domnului”, ci se numeşte „Adormirea Maicii Domnului”.

Ea nu a murit, ci doarme. Ea se află acum alături de Mântuitorul Iisus Hristos.

Preacurată şi binecuvântată, de Dumnezeu Născătoare, Marie, Maica cea bună a Bunului Împărat, varsă mila Fiului Tău şi Dumnezeului nostru, spre pătimaşul meu suflet, şi cu rugăciunile tale mă îndreptează spre fapte bune, ca cealaltă vreme a vieţii mele, fără prihană să o trec şi pentru tine Raiul să dobândesc, Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, care eşti una curată şi binecuvântată.

Pr. Alexandru Şereş

Crâstor

Marţi, 05 Iulie 2011 20:00

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul

Scris de Pr. Florin Olteanu

Dintre marile personalităţi amintite în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament una dintre cele mai luminoase este figura proorocului Ilie Tesviteanul, care a trăit în vremea regilor Ahab şi Iosafat, şi pe care Sfânta noastră Biserică l-a trecut în rândul sfinţilor, pentru faptele lui mari şi minunate. De asemenea noi creştinii îl cinstim în mod deosebit pentru că în el vedem forţa nepotolită a naturii, care stăpâneşte fulgerele şi tunetele şi care aduce ploi binefăcătoare pământului, holdelor, oamenilor şi tuturor vietăţilor.

Biserica a văzut în el pe omul lui Dumnezeu, drept şi temător, care a fost răpit la cer cu trupul, într-un car de foc, om ce n-a dat tributul morţii trupeşti şi care a fost în cinste pe muntele Taborului, fiind prezent la clipa minunată a Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos pe acest munte.

Învăţăturile lui, faptele şi profeţiile cu care Bunul Dumnezeu i-a luminat viaţa, n-au fost scrise într-o carte care să-i poarte numele, ca a lui Isaia şi a celorlalţi prooroci, ci despre proorocul Ilie găsim scris în Sfânta Scriptură la Cărţile a III-a şi a IV-a a Regilor. Din aceste locuri, din Sfânta Scriptură, aflăm că proorocul Ilie a înfruntat pe cei 850 de prooroci mincinoşi ai zeilor Baal şi Astarteea şi totodată a arătat în faţa poporului puterea lui Dumnezeu, Care datorită rugăciunilor lui i-a aprins altarul pregătit de jertfă, dovedind în faţa întregului popor că numai Dumnezeul lui Israel, Făcătorul cerului şi al pământului, este Singurul Dumnezeu adevărat, pe când idolii neamurilor sunt doar închipuiri omeneşti.

Tot în Sfânta Scriptură este menţionat faptul că în vremea unei mari secete s-a retras în pustiu, unde a fost hrănit de un corb şi prin rugăciune a făcut ca să se deschidă cerurile cu ploi binefăcătoare pentru întreg pământul şi pentru omenire. Apoi a mers la Sarepta Sidonului şi a locuit în casa unei văduve, căreia i-a ajutat să trăiască prin minunea înmulţirii făinei şi a untdelemnului şi totodată înviindu-i pe unicul fiu, ce murise, pentru ca mai apoi această femeie să-l recunoască a fi omul lui Dumnezeu.

Fiind urmărit cu ură de regina Izabela, el se duce în pustie, unde stă în post şi rugăciune timp de 40 de zile, iar de aici pleacă spre Damasc, unde îşi alege ca şi ucenic pe Elisei. Tot aici este arătată minunea prin care Ilie arde cu foc pe slujitorii necredincioşi ai regelui Ohozia şi după cuvântul lui Dumnezeu, a murit şi necredinciosul rege. După ce a trecut, împreună cu ucenicul Elisei, apa Iordanului, profetul Ilie este ridicat cu trupul la cer de un car cu cai de foc, lăsând lui Elisei mantia sa, ca semn al puterii proorociei, mantie cu care Elisei va face şi el tot felul de minuni.

Acestea sunt întâmplările proorocului Ilie despre care aflăm din cărţile sfinte ale Vechiului Testament, dar despre el mai este amintit şi în Sfânta Evanghelie după Luca, atunci când participă la slăvita Schimbare la Faţă a Domnului Hristos, iar mai apoi în epistolele Sfântului Iacob, care laudă faptele săvârşite de Sfântul Prooroc Ilie.

Pornind de la lucrarea profetică a acestui mare prooroc putem vedea ce rol însemnat au avut proorocii şi proorocia în planul de mântuire pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru om. Proorocia este darul de a vedea şi de a spune lucruri şi fapte ce se vor întâmpla în viitor. Istoria poporului evreu, cât este cuprinsă în cartea Vechiului Testament, stă mărturie despre apariţia profetismului şi lucrarea profeţilor. În viaţa acestui popor, numit ales, căruia Dumnezeu i S-a descoperit şi l-a lăsat păstrător în lume al credinţei într-un singur Dumnezeu, au apărut unul după altul, bărbaţi mari, inspiraţi de Dumnezeu, profeţi sau prooroci, care prin cuvânt puternic şi printr-o activitate deosebită au vestit oamenilor marile adevăruri ale vieţii şi au pregătit lumea să primească cu conştiinţa trează şi cu vrednicie momentele importante ale istoriei ce aveau să vină, dar mai ales venirea în lume a Domnului Hristos. De aici reiese destul de clar că această activitate a proorocilor a fost necesară. Ei au fost chemaţi să învioreze în conştiinţa omului ideea măreaţă a credinţei într-un singur Dumnezeu, ideea mântuirii prin jertfă şi prin idealul suprem al moralei şi al dragostei dintre semeni.

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt enumeraţi foarte mulţi profeţi sau prooroci care au îndeplinit întru totul voia divină. Aşadar, prin toată activitatea lor, pe care profeţii au desfăşurat-o, ei au avut un rol important în pregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia, Care venind în lume S-a jertfit pentru ea, răscumpărând-o din robia păcatului, restabilind pacea în sufletele tulburate, chemând la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi, deschizând tuturor calea mântuirii şi întemeind pe pământ împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Pr. Florin Olteanu

Chitighaz

Miercuri, 15 Iunie 2011 18:19

Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel

Scris de PS Siluan

În fiecare an, în data de 29 iunie, Biserica Ortodoxă de pretutindeni sărbătoreşte Praznicul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, doi dintre cei mai însemnaţi Apostoli ai Mântuitorului Iisus Hristos, numiţi pe bună dreptate corifei sau mai mari între Sfinţii Apostoli, cunoscuţi în lumea creştină sub numărul de 12. Deşi Sfântul Pavel nu a făcut parte de la început dintre cei 12 Apostoli, ci s-a adăugat lor mai târziu.

Sfântul Apostol Petru, fratele Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat de Domnul Hristos la lucrarea apostoliei, se numără între cei mai în vârstă şi venerabili dintre Sfinţii Apostoli, având un cuvânt cu multă greutate înaintea lui Dumnezeu şi în rândul confraţilor săi. Sfântul Apostol Pavel, originar din Tarsul Ciliciei, om foarte învăţat, din neamul fariseilor, a fost mai întâi un prigonitor înfocat al creştinilor, dar prin minunea convertirii sale, petrecută pe drumul Damascului, când L-a întâlnit în mod neaşteptat, întru lumină, pe Domnul Iisus Hristos, pe Care-L prigonea, se schimbă total şi devine unul dintre cei mai mari misionari creştini din toate timpurile, cunoscut îndeobşte sub numele de „Apostolul Neamurilor”, pentru că el a vestit Sfânta Evanghelie în special la alte popoare decât la cel evreiesc, pe care totuşi nu l-a evitat în peregrinările şi cuvântările sale.

Deşi fiecare dintre cei 12, sau mai degrabă 13 Sfinţi Apostoli, dacă îl socotim şi pe Sfântul Apostol Pavel între aceştia şi trebuie să îl socotim, a avut un rol foarte important în vestirea Sfintei Evanghelii a Mântuitorului Hristos, de numele celor doi corifei ai Apostolilor, Petru şi Pavel, se leagă nenumărate minuni săvârşite prin ei de Dumnezeu şi foarte multe reuşite în răspândirea creştinismului în lume. Cartea „Faptele Apostolilor”, din Noul Testament, relatează pe larg episoade însemnate legate de viaţa Bisericii Creştine de la începuturi şi de activitatea lor, iar Epistolele Sfântului Apostol Pavel, în număr de 14, sunt grăitoare despre impresionanta sa cultură teologică şi despre rolul covârşitor avut în întemeierea multor comunităţi creştine şi în stabilirea învăţăturii de credinţă ortodoxă.

Aşadar, cinstirea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel în general, dar mai ales de către Biserica Ortodoxă, este pe deplin întemeiată. Şi una dintre formele de cinstire adresată lor este şi postul ce le poartă numele (zis în popor şi „Postul Sâmpetrului”), pe care în acest an îl vom începe în data de 20 iunie.

De fapt acest post este unul dintre cele patru posturi mari din Biserica Ortodoxă, în care nu se consumă carne, lapte, brânză şi ouă, adică se folosesc doar produsele de provenienţă vegetală, la care se adaugă îndepărtarea de păcate şi rugăciunea înmulţită, însoţită de săvârşirea unor fapte bune, de milostenie oferită semenilor noştri. Pe lângă Postul Paştilor şi al Crăciunului, cele mai lungi ca durată din timpul anului bisericesc, având fiecare aproximativ 50 de zile, mai avem Postul Adormirii Maicii Domnului, de două săptămâni, dedicat Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi mutării Sale la cele veşnice, sărbătorită anual la data de 15 august şi acest Post al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, care poate varia de la 3 până la 28 de zile. El este de fapt singurul post mare din Biserica Ortodoxă cu durată variabilă şi se calculează în funcţie de data Sfintelor Paşti (care poate cădea între 4 aprilie şi 8 mai), mai precis acest post începe lunea, după prima Duminică care urmează Duminicii Rusaliilor, numită Duminica Tuturor Sfinţilor şi ţine până în ajunul Sărbătorii Sfinţilor Petru şi Pavel, adică până în 28 iunie. Dacă această sărbătoare va fi în zi de miercuri sau vineri, postul se continuă şi în ziua praznicului, cu precizarea că se poate totuşi consuma peşte, este aşa numita „dezlegare la peşte”. O metodă simplă şi practică de stabilire a duratei anuale a Postului Sfinţilor Apostoli este de a calcula câte zile sunt de la data Sfintelor Paşti din acel an şi până în 3 mai. Când Paştile cad după data de 3 mai, atunci Postul Sfinţilor Apostoli poate fi de două sau de trei zile.

Dacă acestea se pot spune în mod succint despre stabilirea duratei Postului Sfinţilor Apostoli, vom enumera în continuare doar câteva dintre foloasele sufleteşti pe care le poate dobândi cel care doreşte să se angajeze liber la această lucrare a postirii. Mai întâi, postul este un exerciţiu de întărire a voinţei, foarte necesar în viaţa omului dintotdeauna. Multe dintre lucrurile care ni se întâmplă şi nouă se datorează unei voinţe omeneşti slăbite, care alege mai degrabă lucruri ce aduc pagubă sufletească, chiar dacă sunt însoţite de o anumită plăcere (ca de pildă plăcerea mâncării, a băutului, sau alte plăceri ale trupului, duse la extrem), decât pe cele cu adevărat de folos.

Apoi prin post se restabileşte o ordine a lucrurilor existentă în vremea lui Adam, primul dintre oameni, care nu putea consuma din toţi pomii raiului. Dacă el ar fi păzit această rânduială încredinţată lui de Dumnezeu cu poruncă, ar fi fost scutit mai apoi de multe suferinţe şi neplăceri. Şi odată cu el, tot neamul omenesc.

Şi în fine, prin rugăciunile şi credinţa Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel se făceau multe minuni. Ei înşişi posteau adesea în viaţa lor (Fapte 13,2 şi 14,23), consacrând astfel, pentru generaţiile viitoare, valoarea şi rostul postului. Aşadar, a rămas această pildă şi credinţă a Bisericii noastre, până în ziua de astăzi, că ţinând postul dedicat lor, nu doar că îi cinstim în mod deosebit, aşa cum se cuvine, pe aceşti Mari Apostoli ai Mântuitorului Hristos, care şi-au dat cu bucurie până şi viaţa pentru El, ci ne vom învrednici şi noi de ajutorul lor, asemenea primilor creştini, câştigând mult folos pentru sufletele noastre.

† Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Praznicul acesta este numit în popor Ispas (de la cuvântul slav: Supasu = Mântuitorul) şi cade totdeauna în Joia săptămânii a şasea după Paşti, adică la 40 de zile după Înviere, când Domnul S-a înălţat la cer. Este una dintre cele mai vechi sărbători creştine, despre care amintesc Constituţiile Apostolice (secolele III-IV).

Eusebiu al Cezareei, în opera lui „Despre sărbătoarea Paştilor,” compusă în jurul anului 332, ne arată că această sărbătoare era prăznuită odată cu Rusaliile. Spre sfârşitul secolului IV sau începutul secolului V, sărbătoarea Înălţării Domnului s-a despărţit de cea a Pogorârii Sfântului Duh, căci pe vremea Fericitului Augustin († 430) serbarea ei în ziua a 40-a după Paşti era generalizată peste tot în lumea creştină.

Înainte de a se înălţa la Tatăl ceresc, Iisus: „a dus afară pe Apostolii Săi în Betania, şi ridicându-şi mâinile, i-a binecuvântat. Şi pe când îi binecuvânta, s-a despărţit de ei şi s-a înălţat la cer” (Luca 24,50-51).

Sfânta Scriptură ne spune că Apostolii au rămas întristaţi de această despărţire şi ne dăm seama cât de greu le va fi venit acestora să se despartă de Cel pe Care L-au iubit atât de mult, Care-i scăpase din primejdii, le purtase de grijă şi făcuse atâtea minuni înaintea lor. Inimile lor se aflau sub grea apăsare cu toate că Iisus i-a prevenit zicându-le: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”. Le-a făgăduit că le va trimite pe Mângâietorul – Duhul Adevărului Care de la Tatăl purcede, precum s-a şi întâmplat peste zece zile. Doar atunci când îngerii i-au mângâiat promiţându-le că: „Iisus Care S-a înălţat la cer ... astfel va veni precum L-aţi văzut mergând la cer” (F.Ap. 1,11) – ei s-au întors acasă: „cu bucurie mare” (Luca 24,52).

Cu siguranţă cuvintele omeneşti sunt prea slabe şi prea neputincioase în a exprima în profunzime taina aceasta mare, a Înălţării la cer a Domnului, taină ce încheie activitatea omenească a Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ şi care depăşeşte puterea noastră de înţelegere. La Înălţare firea Lui cea omenească se ridică la cer, la slava cea dumnezeiască pe care Fiul o avea la Tatăl: „mai înainte de întemeierea lunii” (Ioan 17,24) şi se face părtaşă darului mare câştigat prin Înviere, anume nemurirea.

Hristos, Cel înălţat la cer şi şezător de-a dreapta Tatălui, nu se desparte prin Înălţare de noi oamenii, nici de lumea aceasta, ci El păstrează umanitatea pe care îndumnezeind-o, rămâne cu noi „în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28,20).

Înălţarea la cer a Domnului precede trimiterea Sfântului Duh şi inaugurează un nou mod de lucrare a lui Hristos în lume, o lucrare veşnică, o lucrare din plinătatea dumnezeirii, pentru toate locurile şi pentru toţi oamenii. Înălţarea la cer a lui Hristos uneşte pământul cu cerul, făcând să se ridice, cum spune Psalmistul David în Ps. 23,7, „porţile cele veşnice”, adică barierele păcatului şi ale neascultării, prin care omul s-a îndepărtat de Dumnezeu prin greşeala lui Adam.

Asemenea Sfinţilor Apostoli, să ne fie tuturor sfânta zi a Înălţării Domnului, un prilej de aleasă bucurie şi de înălţare sufletească. Să fie pentru noi un prilej de a ne dărui total slujirii lui Dumnezeu şi a semenilor noştrii, pe tot parcursul vieţii noastre.

Aşa cum ucenicii s-au întors plini de bucurie de la muntele Eleonului, să ne întoarcem şi noi la ale noastre cu bucuria, pe care numai El, Hristos Domnul poate să ne-o dăruiască.

Mai aflăm din Sfânta Scriptură că ucenicii „erau în toată vremea în Biserică, lăudând şi binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca 24,53). Tot aşa şi noi cei de azi să ne străduim să fim cât mai mult şi cât mai des aproape de Ierusalimul cel ceresc, de masa Sfântului Altar, de unde Hristos ni se dăruieşte mereu, sub chipul pâinii şi al vinului euharistic, spre viaţa de veci şi spre iertarea păcatelor.

Să închinăm în această zi sfântă un gând pios înaintaşilor noştri, eroilor Neamului nostru şi să rugăm pe Dumnezeu să-i odihnească în pace, în ceata aleşilor Lui.

Cela ce S-a înălţat de pe pământ la cer şi a şezut de-a dreapta Lui Dumnezeu şi Tatăl, Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru, să ne mântuiască pe noi ca un bun şi iubitor de oameni! Amin.

Prot. Pavel Ardelean

Vicar Eparhial - Giula

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)