Apel pentru 1%

3
2
1
Eseuri

Eseuri (5)

Duminică, 05 August 2012 08:00

De ce se sting luminile în discoteci?

Scris de Savatie Baştovoi

Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.

(....)

Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor.

Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea comunistă!

Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.

Este curios cum tânărul „sociabil”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.

Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei.

Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se „pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.

Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi spune toate.

L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: „Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”[i].

N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerelor.

Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi „primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni „primul” e nevoie de multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!

Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi „ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că dacă refuzi să le dai bani, rămâi aceeaşi „cioară borâtă” care ai fost mai înainte.

Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul reclamat, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la instalarea Pro TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.

Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele vor fi în cap după tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau şuturi în fund când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete „pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă „sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!

Acum, vă propun să înţelegem de unde această luptă cu „timiditatea” şi cu reziduurile comuniste în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum alt fel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care nouă ne aduc aminte de pescarii din deltă, scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri de plastilină la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: „Eu să spăl şi să calc”? „Eu să mă mulţumesc cu puţin?” „Eu să fiu devreme acasă?”

Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără fără discreţie lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.

Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte de specialitate, însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.

Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la minte. De obicei, aceştia sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.

Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: „Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic...”

De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt fel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.

Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: „Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi („Zeus şi Ruşinea”).

Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. (I Corinteni 13, 8)

Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sf. Părinţi este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.

Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte tăcută. Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi „învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei.

Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? (Facere 3, 9)

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii de la Pro TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.

Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.

Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru toţi, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.

Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă. Să ştiţi că este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: „iartă-mă, n-am avut dreptate”.

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.

 

Savatie Baştovoi



[i] „Să stea, fără să se ruşineze, îmbrăcat într-o robă veche alături de cei înveşmântaţi în blănuri şi mătăsuri strălucitoare, de-aşa ceva numai Zi Lu e în stare!” Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre păstrarea regulolor], 9, 27, Ed. Humanitas, 1995, p. 170.

Joi, 12 Ianuarie 2012 13:01

Ecumenism sau bună-convietuire ?

Scris de Prot. Origen Sabău

Relaţiile dintre biserica ortodoxă romană şi biserica reformată în parohiile Apateu şi Săcal din Ungaria

Dragostea ar trebui să fie reaprinsă şi întărită în rândul Bisericilor, astfel încât ele să nu se mai considere unele pe altele ca străine şi îndepărtate, ci ca rude, şi ca fiind parte a casei lui Hristos şi “împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei în Iisus Hristos” (Efeseni 3,6) Enciclica Patriarhiei ecumenice (1920): “Către Bisericile de pretutindeni”

Gândindu-mă la relaţiile dintre biserici, m-am intrebat: “ecumenism sau dorinţă de bună-convieţuire ? ”. În Sfânta Liturghie ne rugăm spunând : „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, ...”, ne întrebăm: este vorba aici doar de unirea credincioşilor, de unirea confesiunilor creştine sau de toate religiile ? Aş îndrăzni să spun, referindu-mă doar la confesiunile creştine, că marea familie creştină se aseamănă cu un „puzzle” care are forme diferite, mai mari sau mai mici, în funcţie de puterea de percepţie şi de păstrare a dogmelor creştine, dar aşezându-le pe fiecare la locul său formează un întreg, iar imaginea pe care o poţi percepe îşi arată splendoarea luminoasă a creştinismului, bazată pe iubire şi propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos. Profesorul savant Simion Mehedinţi (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creştină, intitulată „Poţi să fi om deplin fără să fii creştin ? ”, ce are drept motto cuvintele: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, acest gând ne arata valoarea pe care o are fiecare confesiune în raport cu adevărul propovăduit în rândul credincioşilor săi.

Iisus Hristos a venit printre noi ca să ne inveţe şi să ne arate calea spre mântuire. A înlocuit într-un chip minunat îndeplinirea celor zece porunci cu doar două: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Luca, 10, 27)

Învăţăturile, pildele, exemplul şi rugăciunea Mântuitorului au stat la baza Bisericii pe care a fondat-o. Desigur, cum la o lecţie predată de profesor nu înţeleg toţi elevii acelaşi lucru, nici cuvintele Sale nu au fost la fel interpretate de toţi, astfel că au apărut curente şi erezii. În acest fel învăţătura unică dată de Iisus tuturor oamenilor a fost alterată şi cum fiecare curent are pretenţia că este unicul care merge pe calea mântuirii, au apărut conflicte şi s-a încălcat astfel porunca Mântuitorului de a ne iubi unul pe celălalt. În această situaţie ecumenismul - privit ca o mişcare cu scopul de a-i uni pe toţi creştinii - pare să fie pentru unii soluţia salvatoare, iar pentru alţii - care nu înţeleg statutul cu totul deosebit al Mântuitorului de Fiu al Tatălui Ceresc, considerându-L doar ca un simplu reprezentant al unui lung şir de „iniţiaţi", noţiunea de ecumenism se extinde peste toate religiile lumii, mişcarea ecumenică având astfel ţelul de a uni toate religiile. Să fie oare ecumenismul soluţia căutată? Să recapitulăm câteva elemente din traiectoria creştinismului de la origini până în prezent: [1]

Începuturile au fost trasate de însuşi Fiul Tatălui Ceresc. Atunci oamenii au avut şansa unică de a asculta cuvintele dătătoare de viaţă din însăşi gura Mântuitorului. Au fost zeci de mii de oameni care L-au văzut şi L-au auzit, oameni care au vorbit între ei şi care L-au şi întrebat ca să înţeleagă mai bine ceea ce auzeau. Oameni care trăiau şi înţelegeau mentalităţile acelor vremuri, oameni care vorbeau limba ebraică şi aramaica acelor timpuri, limbi care, aşa cum se cunoaşte, foloseau adesea acelaşi cuvânt cu mai multe sensuri. Ei, cei ce trăiau atunci, erau cei mai în măsură să înţeleagă toate subtilităţile. Noi, oamenii mileniului al IlI-lea, nu mai ştim nici limba la fel de bine şi nici semnificaţiile acelor vremuri care ajung cu greu până astăzi. Cu alte cuvinte, contemporanii lui Iisus Hristos au avut şansa de a înţelege mai corect decât putem noi astăzi, ceea ce a spus Mântuitorul. Mai mult, şi râvna cu care I-au urmat învăţătura a fost incomparabil mai mare ca astăzi. Cantitativ aveau mult mai multă informatie, însăşi cuvintele Mântuitorului auzite chiar din gura Lui şi mărturiile altor zeci de mii de oameni, între care se numără Apostolii şi ceilalţi ucenici ai Lui. Putem deci, afirma că oamenii acelor timpuri au înţeles cel mai bine mesajul de mântuire al Fiului. Timpul este prilej de rătăcire a drumului, dar nici creştinismul nu a fost ocolit de acest pericol. Din fericire, Iisus Hristos a lăsat episcopi care, sub îndrumarea Duhului Sfânt, au reuşit timp de o mie de ani să readucă oile păstorite pe calea cea bună, depăşind cu succes ereziile apărute între timp.[2]

O grea lovitură dată Bisericii a însemnat anul 1054, prin apariţia marii schisme, care şi-a văzut trupul frânt în două. Biserica primeşte o nouă şi puternică lovitură după încă o jumătate de mileniu prin apariţia protestantismului. Dacă, în cazul marii schisme au intervenit şi probleme doctrinare subtile, nu uşor de depăşit, în cazul noului current, pe baza simplei opinii a unor oameni, au fost înlăturate din învăţătura Bisericii un mare număr de elemente fundamentale. Ca exemplu, a fost elaborată concepţia „sola fide", care afirmă că simpla credinţă ar fi suficientă pentru mântuire, care s-ar împlini şi în absenţa faptelor bune care să dovedească credinţa, ignorându-se astfel în mod deliberat învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Revenind la ecumenism, putem afirma că adevărul cel mai profund trebuie căutat tot la începuturi, că ştiinţa sau modernitatea nu pot fi folosite pentru a scuza devierile pe care le prezintă unele ramuri ale creştinismului de la singurul drum important, acela care duce la mântuire. Când se pune concret problema redobândirii unităţii, se caută acele puncte commune care încă mai leagă confesiunile între ele.

Cerându-i-se părerea Părintelui Cleopa asupra mişcării ecumenice, a răspuns plin de evlavie: „Este nevoie mai întâi de multă rugăciune, că fără Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 5). întâlnirile între Biserici sunt bune, evanghelice, căci astfel creştinii se cunosc bine unii pe alţii şi încetează ura confesională. Insă, de aici până la unire este departe ca până la ceruri" [3], apoi şi-a exprimat convingerea că numai Dumnezeu deţine cheia împăcării universale şi ne-o va da la sfârşitul veacurilor. Totodată, acest mare învăţător al ortodoxiei moderne, atrage atenţia credincioşilor cerându-le „să fie cu mare grijă ca nu cumva să renunţe la ceva din tradiţia noastră milenară, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite şi apărate de atâţia sfinţi şi cu atâta jertfă" [4].

Cu toate acestea, atunci cand vorbim despre bună convieţuire, vorbim mai întâi despre pacea între biserici. “Biserica Ortodoxă înţelege pacea şi înfăptuirea păcii ca aspecte indispensabile ale credinţei şi misiunii ei în lume. Pacea este deopotrivă o calitate a persoanei, iluminată de Duhul Sfânt, şi un dar al lui Dumnezeu către familii, comunităţi şi naţiuni. În Scriptură, tradiţia patristică şi liturgică pacea este un salut şi o realitate dinamică dăruitoare de har (In. 20, 19-21). Dumnezeu însuşi este pace (Jud. 6, 24) şi pace este darul Lui. Pacea este un semn al comuniunii cu Dumnezeu (Ps. 85, 8-13). Ea garantează eliberarea de frica şi ameninţarea duşmanilor; este inseparabilă de dreptate, fară de care nu există pace adevărată. Pe scurt, „pacea" este intrinsecă mântuirii (Rom. 16, 20; I Tes. 5, 23). Pacea este comuniune cu Dumnezeu şi Iisus Hristos este pacea noastră, căci El este garanţia comuniunii (Efes. 2, 14-17). „Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos" (Rom. 5, 1). Sfântul Vasile cel Mare îi numeşte pe creştini „neam făcător de pace" căci „nimic nu este mai propriu creştinului decât să fie făcător de pace”.[5]

Pentru a exemplifica idea de pace intre biserici cred ca se cuvine să aducem aici si cateva cazuri concrete de buna convietuire şi dorinta comunitatilor de pace, ceea ce biserica o poate promova si implementa din aproape în aproape la nivel comunitar, iar apoi la nivel global. Pentru aceasta aş aminti buna convieţuire dintre biserica ortodoxă şi biserica reformată din Parohiile Apateu şi Săcal (Körösszegapáti şi Körösszakál), parohii ortodoxe ce fac parte din Protopopiatul Debreţinului şi aparţinătoare Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.

Scurtă prezentare istorică a celor două comune Apateu şi Săcal şi a comunităţilor bisericeşti:

„Comuna Apateu se găseşte în unghiul format de Crişul Repede şi frontiera dintre R. Ungară şi România, la o distanţă de 1 km de graniţă, faţă în faţă cu comuna Cheresig din România.

Comuna Apateu este o aşezare veche. Pe timpuri a aparţinut Cheresigului. De aici vine prima parte a denumirii (Cheresig- Körösszeg), iar a doua îşi are explicaţia în faptul, că pe locul unde se găseşte azi comuna, cîndva era o abaţie (apátság), de unde i s-a adăugat cuvântul apati, formîndu-se astfel numele pe care îl are azi: Körösszegapáti.

Prima însemnare în legătură cu vechimea comunei o avem din anul 1214. în Váradi Regestrum („Registrul orădean") se aminteşte, că, la începutul secolului al XlII-lea, un om apătean a fost supus probei cu fier înroşit, ceea ce dovedeşte, că în secolul respectiv localitatea a existat deja. O altă însemnare arată că, în secolul al XlV-lea, comuna a avut şi un preot, cu numele Nicolae, care a plătit papei o contribuţie anuală de 13 bani.

Dezvoltarea comunei a fost întreruptă de năvălirea tătarilor în anul 1241, care au distrus aproape toată aşezarea. După plecarea lor, regele Bela al IV-lea a dăruit acest teritoriu cumanilor. În anul 1421, localitatea a ajuns în proprietatea familiei Csaky, în a cărei posesiune a rămas pînă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

În secolele al XVI-lea si al XVII-lea, localitatea a suferit foarte mult din cauza turcilor. In anul 1660 a căzut victimă unui incendiu provocat de turci. În acest timp, populaţia s-a refugiat între munţi, sau s-a ascuns în pădurile şi stufărişurile din apropiere.

După plecarea turcilor a început revenirea populaţiei şi reîntemeierea localităţii, dar nu pe locul unde era vechea aşezare, numită „Kuniliş", care se găsea în apropierea Cheresigului, ci unde este comuna azi. Nu cu mult după aceasta, rîndurile locuitorilor s-au rărit în mod foarte simţitor din pricina unei ciume care a bântuit în aceste părţi. Această situaţie s-a mai agravat în urma răscoalei lui Rákoczi. În asemenea împrejurări, pentru a se asigura braţe de muncă, la începutul secolului al XVIII-lea, contele Csáky a adus din împrejurimile Beiuşului şi mulţi români, pe care i-a aşezat pe moşia sa ca iobagi. Aceşti români s-au stabilit aici în mod definitiv.” [6]

Întemeierea comunitaţii bisericeşti ortodoxe din Apateu

„Primul lăcaş de închinare a fost o bisericuţă modestă de lemn. Nu ne este cunoscută data construirii. Ceea ce se stie cu certitudine este că, deja prin anii 1740, comunitatea bisericească a fost bine închegată, ceea ce se atestă prin faptul că, în anul 1748, deci la abia şase ani de la apariţie, se găsea în proprietatea comunităţii bisericeşti un exemplar din Cazania de prăznuire a mitropolitului Neofit, dăruită acestei biserici de către credincioşii Blaga Petru şi Blaga Teodor, locuitori în această comună. Este regretabil că nu ni s-a păstrat şi numele preotului care a păstorit în acele vremuri la această biserică. În tot cazul, biserica, căreia i-a fost dăruită cartea, trebuie să fie acel lăcaş de închinare despre care se face menţiune în anii 1779 şi 1786. La această biserică, care în anul 1786 avea 52 de case ortodoxe române, au servit doi preoţi, anume: Nicolae Popovici (hirotonit în anul 1759) şi Gheorghe Drăgoiu (hirotonit în 1772), care ne sunt cunoscuţi. Nu se cunoaşte dacă Nicolae Popovici a început, după hirotonia sa, slujba preoţească la această comunitate, sau poate a venit din altă parohie. Se ştie în schimb că, în anul 1779, la această biserică serveau cei doi preoţi amintiţi.” [7]

Biserica de lemn a rezistat pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd, în urma stricăciunilor, care s-au produs în cursul vremurilor, s-a procedat la demolarea acesteia şi construirea alteia. În anul 1799, încep lucrările de zidire a bisericii şi durează 8 ani. În anul 1807, s-a terminat biserica nouă, tîrnosită fiind de către Mihail Manuilovici, protopopul din Oradea.

Biserica ortodoxă română din comuna Apateu, cu hramul Sf. Ier. Nicolae, este construită în stil baroc. Este renovata integral între anii 1997 – 2002, începand cu schimbarea acoperişului şi izolarea zidurilor împotriva igrasiei. Biserica este împodobită cu pictură in stil neobizantin şi s-a folosit tehnica „frescă”, s-au montat policandre noi din alamă şi bronz, s-au schimbat geamurile şi s-a introdus căldura, pe bază de gaz.

În curtea bisericii este aşezată o cruce de piatră, înaltă de 3,5 m, ridicată de credincioşi în anul 1977 si bustul poetului naţional Mihai Eminescu, dezvelit in anul 2000, daruit de Universitatea din Oradea.

Întemeierea comunitaţii bisericeşti reformate din Apateu

Se cunoaşte că în anul 1686 ar fi existat o biserică construita din nuiele impletite, care din cauza degradari care s-a produs de-a lungul timpului s-a darâmat, iar credincioşii reformaţi au fost nevoiţi să adune fondurile necesare pentru construire unei biserici noi.[8] Astfel în anul 1742 s-au început lucrările bisericii noi, care s-a construit din vaioage pe fundaţie de carămida. Mai târziu in anul 1809 în locul clopotniţei s-a construit turnul bisericii care se finalizează in anul 1822 şi care gazduieşte clopotele de azi. Biserica este renovata integral in anul 1903 de catre un meşter numit Hajnal Abel şi tot atunci i se înalţă turnul bisericii. Se cunoaste faptul că în acelaşi an se achiziţionează din Oradea Mare de la o biserica romano-catolică orga, prin sprijinul financiar al lui gr.Csaki Kalman. Biserica este construită în stil baroc târziu. [9]

În opinia lui Fennzes Elek, în anul 1748 credincioşii reformaţi numărau 614 suflete , iar alte confesiuni (adică ortodocsi) 637 de suflete. Mai târziu intre anii 1911-13 se schimbă raportul astfel ca reformaţii numară 1027 suflete şi ortodocşi 663 de suflete. [10]

Comuna Săcal se găseşte în partea dreaptă a Crişului-Repede, la o distanţă de 4 km de la frontiera dintre Ungaria şi România, faţă în faţă cu localitatea Cheresig (România). Este o aşezare veche. A existat deja pe timpul stăpînirii romane. Aceasta se adevereşte prin cei 296 de arginţi descoperiţi în anul 1965 în imediata apropiere a comunei. Aceste monede datează din timpul lui Iulius Caesar (anul 60. î. Hr.) şi azi sînt păstraţi în Muzeul „Dery" din Debreţin. [11]

Mai tîrziu, în timpul migraţiunilor, comuna a ajuns în stăpânirea diferitelor popoare migratoare, din cauza cărora a suferit mult.

După istoricul maghiar Nadányi Zoltán, prima însemnare în legătură cu vechimea localităţii datează din anul 1248. În aceasta se aminteşte că ea a aparţinut familiei Szakali. Probabil de aici îşi are şi denumirea, pentru că, la început, aşezarea se numea Szokol, mai tîrziu Szakal, iar mai pe urmă, pentru a se deosebi de alte comune cu acest nume, i s-a zis Korosszakâl. [12]

Pe la sfîrşitul secolului al XlII-lea, localitatea a avut şi un preot, cu numele Ioan, care a plătit zeciuială episcopească în suma de 16 bani.

La sfîrşitul evului mediu se găseau aici două aşezări apropiate: Felso-Szakal şi Egyhazas-Sacal. Aceasta din urmă este comuna de azi, care în anul 1552 a ajuns în proprietatea familiei Csaky.

În cursul vremii, dezvoltarea comunei a fost stînjenită de multe greutăţi. Prima dată a fost distrusă de tătari (în secolul al XIII- lea), iar mai tîrziu, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a ajuns sub ocupaţie turcească. În acest timp s-a depopulat aproape complet, deoarece locuitorii, care au scăpat de cruzimea turcilor, s-au retras spre munţi, rămânând acolo, iar alţii s-au refugiat în alte părţi. Aceasta se dovedeşte prin populaţia refugiată şi stabilită în preajma comunei Komâdi (la o distanţă de 8 km de Korosszakal), printre care erau şi români.

După izgonirea turcilor, mulţi dintre urmaşii populaţiei băşti¬naşe s-au reîntors pe pămîntul strămoşesc. Nu peste mult timp însă, rîndurile lor s-au rărit şi mai mult din pricina unei ciume, iar în anii 1709 -1710 din pricina răscoalei lui Răkoczi.

În asemenea împrejurări, pentru a se asigura braţe de muncă, stăpînii de pămînt - la începutul secolului al XVIII-lea - au adus din regiunea Munţilor Apuseni români, pe care i-au angajat pe moşiile lor ca iobagi. Aceşti români s-au aşezat aici în mod definitiv.

Înfiinţarea comunităţii bisericeşti ortodoxe din Săcal

Din cele de mai sus reiese că printre locuitorii comunei care s-au refugiat dinaintea turcilor erau şi români. Cei care s-au reîntors după alungarea turcilor la vatra bătrână au trebuit să fie descendenţii acestora. Aceştia, împreună cu cei colonizaţi, au întemeiat comunitatea bisericească din această localitate. Ei şi-au construit modesta lor bisericuţă de lemn, care - se presupune - a existat pe locul numit Mártonffytanya. În urma noilor cercetări au ieşit la lumină unele dovezi care certifică existenţa acestei biserici încă înainte de anul 1788 (data construirii actualei biserici), care a fost socotit ca anul înfiinţării comunităţii bisericesti de către mulţi istorici.[13]

În Chiriacodromionul mitropolitului Ştefan din 1732 se găseşte următoarea însemnare de mare importanţă: „Iată eu popa Ion am dat această sfântă Poucenie o am dat lui popa Ilie din Săcal cu 17 florinti, ca să nu aibă nime nici o cale cătră dânsa. Anul Domnului 1759". Acest popă Ilie este preotul Ilie Câmpan, care a slujit credincioşii celor 59 de case, care formau, în anul 1779, comunitatea bisericească din această comună.[14]

Într-o conscripţie, întocmită în anul 1786 de către episcopul Ivel Avacumovici, Săcalul este amintit că are o biserică de lemn, 1 preot şi îi aparţin 62 de case.[15]

Din însemnarea din Chiriacodromionul din 1732, păstrat în această biserică, reiese că parohia Săcal deja în anul 1759 avea preot, iar în 1763 poseda clopotul. În ceea ce priveşte prezenţa românilor ortodocşi în această comună încă înainte de 1788, ei sunt atestaţi şi de unele însemnări din anul 1781, păstrate la biserica reformată din această comună, unde se găsesc următoarele: „Lângă pământul învăţătorului are pământ un om cu numele Dráguj (DRAGOI, n.n.). Tot acolo, în partea numită Dombi, este pământul preotului valah ".[16]

La ora actuală biserica ete renovată integral si este considerată monument istoric.

Înfiinţarea comunităţii bisericeşti reformate din Săcal

Se vorbeşte de existenţa unei biserici pe la anul 1700, a cărei construcţii nu se cunoaşte şi nu se ştie nici cum ar fi arătat, se amminteşte doar atât că din cauza stării de degradare biserica veche a fost demolată şi s-a ridicat una nouă. O notare, care datează din anul 1809, spunea; „Avere dintr-un copac, s-a construit biserica noastră, acoperişul s-a legat din papură. Spre răsărit tot la fel s-a construit turnul din lemn, care s-a ridicat la anul 1802...” [17]

În locul bisericii de lemn, meşterul Veres Károj a proiectat actuala biserică zidita în anul 1891, în partea de sud-vest a localităţii, tot atunci s-a zidit şi turnul bisericii. În anul 1980 se fac lucrări de renovare şi se modificări la gemuri, făcând rame simple din metal. Biserica este construita în stil neoclasic şi deţine 180 de locuri. Amvonul este construit în stil clasicist, la fel şi „scaunul lui Moise”, care provin din biserica veche.[18]

Din cele relatate pană aici, prezentând pe scurt istoria localităţilor Apateu şi Săcal, precum şi istoria formării comunităţilor bisericeşti din aceste localităţi, se poate observa că cele două confesiuni religioase, adică ortodoxă şi reformată, s-au dezvoltat aproape în aceeaşi perioadă de timp. Cu toate că de-a lungul timpului credincioşii şi-au exprimat orgoliile religioase în diferite forme, totuşi au găsit puncte comune prin care şi-au exprimat şi dragostea frăţească întru Hristos cu ocazia diferitelor sărbători pe care au invăţat să le respecte reciproc, precum şi prin faptul că şi-au creat praznice comune, bucurându-se şi sărbătorindu-le cu toţii împreună. Pentru exemplificare aş aminti câteva dintre ele, cum ar fi:

· Praznicul Naşterii Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul, când credincioşii celor două confesiunni îşi colindă unii altora în seara de Ajun în cadrul bisericilor, fiecare în limba lor. Tot cu această acazie, în perioada postului praznicului se organizează şi un concert de colinde în cadrul bisericii ortodoxe, cu prticiparea şi a credincioşilor reformaţi;

· Cu ocazia Sărbătorii Sfintelor Paşti, noi, creştinii ortodocşi, participăm la invitaţia bisericii reformate, la un program cultural-religios în care se pregătesc diferite obiecte din hartie şi ceramică cu semnificaţie religioasă, pascală. Trebuie să amintim şi agapa frăţească ce se seveşte cu fiecare ocazie.

· Ziua eroilor se sărbătoreşte împreună, atât cu ocazia Înălţării Domnului, pecum şi pe data de 1 noiembrie, prilej cu care se depun coroane la monumentul eroilor din cele două localităţi;

· Ziua pâinii celei noi, o sărbătoare maghiară, care se ţine pe 20 august, la care perticipă tot satul, precum şi toate confesiunile;

· Comemorarea poetului naţional Mihai Eminescu, al cărui bust este aşezat în curtea bisericii ortodoxe Apateu, sărbătoare la care iau parte şi credincioşi reformaţi, în frunte cu pastorul lor, precum şi copii români şi maghiari, care recită din poeziile poetului;

· Pelerinaje la mănăstirile din România la care participa credincioşi din ambele confesiuni;

· Corul mixt al satului, format din credincioşi ortodocşi şi reformaţi, au reprezentaţii cu repertoriu aparţinând celor două confesiuni;

· La nivel şcolar, copiii aparţinând celor două biserici, învaţă cu ocazia diferitelor sărbători, obiceiuri care îi reprezintă, atât ca şi confesiune, precum şi ca naţiune;

· Şi alte manifestări religios-culturale asemanătoare, care, în opinia mea, îmbunătăţesc atât relaţiile dintre oameni, cât şi relaţiile confesionale.

Misiunea Bisericii este să trăiască şi să păstreze pacea lui Dumnezeu şi, în pofida unor greşeli omeneşti, să comunice în chip profetic lumii pacea lui Dumnezeu ca o binecuvântată lucrare pacificatoare.

Misiunea pacificatoare a Bisericii este inerentă angajamentului său continuu şi lucrării sale active spre unitatea tuturor celor ce îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul lor.

Biserica Ortodoxă are o credinţă nezdruncinată în unitatea umanităţii şi afirmă demnitatea intrinsecă a tuturor fiinţelor omeneşti fiindcă toate participă la iubirea lui Dumnezeu (Fac. 2, 7; Înţelepciunea lui Solomon 10, 1; F. Ap. 17, 26) şi sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 27).

Giula, 3.11.2011

Preot Ic.Stavr.Dr.Origen Sabău

Protopop al Protopopiatului Ortodox al Debreţinului

Consilier Cultural al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria



[1] Mircea Tîrziu, Consideraţii actuale asupra ecumenismului, Altarul Banatului nr.4-6, p.132, Editura Mitropoliei Banatului, 2007

[2] Iidem, p.133

[3] Ne vorbeşte părintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, p. 23

[4] Idem, p.23

[5] Sf.Vasile cel Mare,Ep.11.Veyi Sf.Grigorie Teologul, Cuv..6,1,pg.34, 741A-744A şi Scris.145 către Verian,pg.47,248B

[6] Teodor Misaros, Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, p.27, Publicaţie a Uniunii Culturale din Ungaria, ediţia a II-a

[7] Idem, p.28

[8] Váradi Jóysef, Tisyántul református templomai I. p.257, Kiadja a Borsodi Református Egyházmegye Sajószentpéter, 1991, traducere de pr.dr.Sabau Origen

[9] Idem, p.257

[10] Ibidem, p.257

[11] Teodor Misaros, Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, p.213, Publicaţie a Uniunii Culturale din Ungaria, ediţia a II-a

[12] Idem

[13] Conf. Teodor Misaros, p.214

[14] Idem, p.214

[15] Ibidem, p.214

[16] Ibidem, p.215

[17] Váradi Jóysef, Tisyántul református templomai I. p.255, Kiadja a Borsodi Református Egyházmegye Sajószentpéter, 1991, traducere de pr.dr.Sabau Origen

[18] Idem, p.255

Marţi, 07 Iunie 2011 07:11

Cuvânt către tineri

Scris de Protos. David Pop

Ce ar putea un bătrân să sfătuiască pe un tânăr de astăzi? Pe unul ce cunoaște tainele computerului de la cinci ani, pe unul ce vorbește engleza de la patru, pe unul ce știe strofe întregi de Eminescu de la trei? Familia este aceea care îi ghidează primii pași în lume, iar școala este aceea care-i arată rând pe rând să despartă pentru a învăța, să focalizeze pentru a înțelege, să facă legături pentru a memora. Poate un sfat bun ar fi acela să facă ceea ce lumea azi nu mai prețuiește și nici o școală nu-l mai învață, și anume să unească, să gândească, să raționeze.

Sfântul Antonie cel Mare, în opera sa „Învățături despre viața morală a oamenilor și despre buna purtare” ne spune că „Oamenii se socotesc raționali. Însă pe nedrept, căci nu sunt raționali. Unii au învățat cuvintele și cărțile vechilor înțelepți. Dar raționali sunt numai aceia care au sufletul rațional, pot să deosebească ce este binele și ce este răul, se feresc de cele rele și vătămătoare sufletului și toată grija o au spre cele bune și folositoare.”

Am stat, am judecat și cred că Sfântul Antonie cel Mare are dreptate. Dacă ne oprim o clipă din iureșul amețitor în care ne petrecem viața și observăm câte din faptele, cuvintele sau gesturile noastre sunt gândite, ca să nu mai spun închinate idealului de a face bine, vom remarca cu surpriză că aproape nimic din ceea ce facem nu este premeditat. Aproape întotdeauna reacționăm conform prejudecăților, obișnuințelor noastre, dar nu ne acordăm răgazul să și gândim, și asta arată că suntem mai apropiați animalelor care reacționează instinctiv, decât speciei omului gânditor, înțelept, priceput – homo sapiens.

Astăzi, când ideologii se luptă pentru a ne cuceri mințile, iar agenții propagandei corporatiste încearcă să ne înrobească sufletele, capacitatea de a raționa, de a poseda o gândire critică și liberă este una dintre cele mai valoroase bogății pe care le putem avea.

Tinerețea este anotimpul entuziasmului și al acumulărilor. Personalitatea tânărului însetează după desăvârșire, curiozitatea este un foc nestins spre cunoaștere, cumințenia și bunăcuviința sunt fundamentul omeniei.

Sfatul meu pentru orice tânăr este de a învăța a gândi, iar a gândi este o artă. Ca orice artă, și aceasta presupune talent, talent pe care l-am primit în dar de la Dumnezeu ca potențiale ființe raționale, și mult efort finalizat cu învățare. Maeștrii care ne pot învăța să gândim sunt bătrânii noștri, părinții noștri, înțelepții din vechime, fie ei filosofi, istorici, teologi sau literați. Să stăm cu ei de vorbă cât mai des, și deși de unii suntem despărțiți de un arc peste timp, să-i ascultăm citindu-i. Putem alege din ideile lor pe cele care simțim că ni se potrivesc. În cuvintele lor putem afla răspunsuri la întrebările noastre, ni se pot naște noi întrebări din răspunsurile lor, din gândurile lor ne putem impropria un set autentic de valori care să fundamenteze caracterul nostru de oameni liberi. Deschizând televizorul ne răsună în urechi cuvintele unor idioți vânduți. Să-i citim și pe înțelepți. Pe depravați îi putem vedea în orice clipă, în filme, în reclame. Să privim și către sfinți. Și poate așa vom învăța să raționăm, să judecăm, să deosebim binele de rău, adevărul de minciună, arta de kitch.

Eu cred că cea mai eficientă metodă de a educa pe cineva este aceea de a-l pune în contact cu valoarea, cu frumusețea autentică. Din clipa în care a întâlnit-o, singur și în modul cel mai natural va ști să o aleagă dintr-o inflație agresivă de urâțenie.

Mai dobândim ceva extrem de prețios când lepădăm lenea aceasta a minții numită ignoranță și învățăm a gândi: sentimentul că putem schimba ceva în lumea aceasta, că putem contribui prin aportul nostru la mai binele tuturor, și putem ști că bogăția aceasta nu ne poate fi luată de nimeni, chiar dacă suntem opriți să vorbim ori ni se încătușează mâinile. Puterea aceasta nu a putut-o înfrânge nici cea mai neagră dintre închisorile comuniste și cred că nu o vor putea suprima nici porțile iadului.

Protos. David Pop - Budapesta

Multe veacuri, aproape douăzeci, au curs de când doisprezece Apostoli şi câţiva Ucenici au adus lumii credinţa în Hristos. Lumea a primit’o în chip diferit, unii au îmbrăţişat’o îndată cu multă bucurie şi râvnă, au trăit’o, au mărturisit’o, ba chiar au murit pentru ea, alţii au primit’o cu indiferenţă, cu dispreţ, ori cu ostilitate. Biserica este aceea care a străjuit încă de la început şi în toată această vreme credinţa, spre a o feri de orice pervertire şi de orice neadevăr. Dar în cursul vremii, nu puţine au fost influenţele, străine de credinţa noastră, ce au încercat să schimbe minţile şi inimile credincioşilor, influenţe ce au venit fie din sfera filozofiei, a religiilor necreştine, a protestantismului creştin ori, mai nou, din sfera sincretismului religios.

Astăzi, o simplă discuţie cu o persoană ce singură se declară credincioasă şi creştină poate revela mari surprize care nu sunt întotdeauna dintre cele mai plăcute.

Mai nou credinţa nu mai e în Hristos ci este într-un dumnezeu impersonal, un fel de forţă ce a creat universul şi care guvernează acest univers, străin fiind de orice relaţionare cu oamenii, străin de orice cult religios, străin de orice rugăciune. Credinţa Bisericii din toate timpurile este credinţa în Dumnezeul întreit în Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Acest Dumnezeu ce a creat toate cele văzute şi nevăzute nu este nicidecum distant ci este iubitor, este Dumnezeul ce a ales să se arate oamenilor precum este El cu adevărat cu unicul scop mărturisit încă din secolul IV de către Sfântul Atanasie al Alexandriei care spunea că „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca pe om să-l facă dumnezeu”.

Pentru mulţi dintre semenii noştri a crede în Dumnezeu înseamnă „cred că există un Dumnezeu” şi această credinţă în existenţa unei divinităţi supreme o consideră a fi suficientă. Dar lucrurile nu stau nicidecum aşa. Pentru Apostoli a crede înseamnă a trăi, deoarece credinţa creştină nu este o teorie filosofică ci este un mod de viaţă. Credinţa nu se vede din cuvinte ci mai ales din faptele credinţei, singurele care dau oricărei trăiri autenticitate; de aceea pentru Sfântul Apostol Pavel a te boteza în Hristos înseamnă a te îmbrăca în Hristos, iar omul credincios nu se mai trăieşte pe sine ci pe Hristos trăieşte. A crede în Hristos înseamnă a trăi în Biserica lui Hristos, a te împărtăşi cu Hristos, a vorbi cu Hristos în ceasul tainic al rugăciunii, a păzi învăţăturile lui Hristos, a-ţi face din poruncile lui Hristos îndreptar, principiu şi călăuză în viaţă, a-ţi face din Împărăţia veşnică a lui Hristos ţel şi năzuinţă.

O altă confuzie, uneori voită alteori întâmplătoare ce se face astăzi este aceea că Biserica lui Hristos este formată exclusiv din episcopi, preoţi şi diaconi, aceştia alcătuind o „instituţie” importantă pentru societate mai mult din punct de vedere cultural şi moral şi foarte temută din punct de vedere politic, câtă vreme mase mari de credincioşi privesc cu respect ierarhii şi preoţii şi iau aminte la cuvintele lor. Dar credinţa noastră mărturiseşte că Biserica este trupul lui Hristos, trup din care fac parte nu numai clericii ci toţi credincioşii botezaţi. De aceea, Biserica nu este numai ierarhul ori numai preoţii ci Biserica suntem fiecare dintre noi şi toţi împreună uniţi de credinţa noastră în Hristos şi de iubirea noastră pentru El. Expimări de genul: Preşedintele României a avut o întâlnire cu Biserica Ortodoxă, ori Ambasadorul României a participat la manifestările organizate de Biserică sunt complet greşite deoarece, atâta vreme cât Preşedintele ori Ambasadorul sunt botezaţi în religia creştin-ortodoxă, şi ei sunt Biserica Ortodoxă.

În mediile intelectuale contemporane, excluzându-le pe cele ce afirmă că divinitatea a murit sau că existenţa lui Dumnezeu este o pură plăsmuire – unde nu mai poate fi vorba de vreo credinţă de orice fel – există unele în care Hristos este privit cu „respect” drept un om deosebit, un iluminat, un mare înţelept al antichităţii, un mare fondator de religie, un geniu martirizat de contemporanii săi incapabili de a-I înţelege mesajul. Acest „respect” poate merge chiar până acolo încât Hristos este acceptat cu titlul de profet. Dar pentru noi, Hristos este toate aceste lucruri, dar cu mult mai mult decât atât pentru că noi credem că El nu este numai un om, El este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, El este Fiul lui Dumnezeu deofiinţă cu Tatăl, Persoană a Sfintei Treimi care S’a făcut om. Dacă ar fi un simplu om, fie el şi iluminat, cuvintele Lui ar dărui o înţelepciune omenească, aducătoare de frumuseţe şi bucurie dar ar fi incapabile să mântuiască din moarte şi din robia păcatului. Dar pentru Biserică, Hristos este Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvânt Atotputernic şi dătător de înviere şi viaţă veşnică, iar învăţăturile Lui sunt înţelepciune dumnezeiască revelatoare, iar nu omenească. Ele nu sunt rodul înălţării minţii umane spre Dumnezeu ci sunt rodul pogorârii pline de dragoste a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale. Cuvintele lui Hristos nu sunt numai învăţături morale menite să aducă pace socială ci sunt, mai ales, cuvintele tainice ale vieţii veşnice şi ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele transced lumea aceasta.

Cu atât de multe încercări străine de a transforma credinţa noastră în Hristos nu este lucru de mirare că putem întâlni chiar şi în rândul celor mai râvnitori membri ai Bisericii credinţe străine de Hristos şi de învăţătura Sa. De aceea rămâne şi pe mai departe – căci aşa a fost încă de la început – datoria şi răspunderea Bisericii de a îndepărta acolo unde s-a adăugat, de a aduce lumina adevărului acolo unde s-a minţit, de a-L mărturisi pe Hristos acolo unde a fost hulit; toate acestea cu râvnă dar fără agresivitate, cu timp şi fără timp dar fără nerăbdare, şi mai ales cu credinţa tare că Însuşi Hristos este acela care ocroteşte şi străjuieşte Biserica.

Protosinghel David Pop - Budapesta

De curând o veste îngrijorătoare pentru unii, de necrezut pentru alţii a fost răspândită pe mai toate canalele de televiziune şi anume anunţul iminent al sfârşitului lumii. Ba s-a mai stabilit şi data exactă a acestuia, de către un pastor american, adică pe 21 mai. Dar pentru credincioşii Bisericii noastre Ortodoxe data de 21 mai reprezintă doar sărbătoarea Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, de numele cărora se leagă legea prin care creştinii îşi pot manifesta în mod liber credinţa şi nicidecum sfârşitul lumii.

Deşi pare o temă atât de importantă pentru oameni, în general, ea anunţând sfârşitul întregii existenţe, pentru Biserica Ortodoxă dintotdeauna informaţii de acest fel au fost privite cu multă reticenţă. Nu pentru ca s-ar nega acest eveniment deosebit din viaţa istoriei lumii, ci pentru că el este perceput într-un cu totul alt fel decât viziunea catastrofică sau spectaculoasă, aducătoare de rating, care pare să fie promovată şi de către televiziune.

Mai întâi trebuie ştiut faptul că nimeni dintre oameni, potrivit învăţăturii de credinţă ortodoxă, bazată pe Sfânta Scriptură, nu poate să ştie data exactă a acestui eveniment, lucru afirmat clar în Sfânta Evanghelie după Marcu (capitolul 13, 32): „Iar despre ziua aceea şi despre ceasul acela (al sfârşitului lumii, adică) nimeni nu ştie, nici îngerii din cer, nici Fiul, ci numai Tatăl.” Sau în cartea numită Faptele Apostolilor (capitolul 1, 7), Mântuitorul le răspunde ucenicilor Săi, curioşi şi ei, la rândul lor, să afle despre sfârşitul lumii, care în viziunea lor corespunde cu momentul în care va fi restabilită împărăţia poporului Israel, că „Nu este al vostru a şti anii sau vremurile pe care Tatăl le-a pus în stăpânirea Sa”.

Industria cinematografică, în căutare de subiecte spectaculoase şi părând să se sprijine pe surse sigure (ca de pildă Apocalipsa după maiaşi), a lansat un adevărat gen de filme care scot în evidenţă manifestări terifiante legate de distrugerea lumii şi a oricărei formă de viaţă de pe pământ. Poate şi din cauza acestei perspective sumbre, asociată cu teama care constituie una dintre componentele inevitabile ale existenţei umane, oamenii sunt tentaţi să dea crezare unor astfel de veşti alarmiste.

Iar cultele neo-protestante vorbesc adeseori în învăţătura lor de credinţă despre sfârşitul lumii, bazându-se pe cuvinte ce se găsesc în Sfânta Scriptură a Noului Testament, dar scopul lor este vădit altul decât cel mediatic sau cinematografic. Se urmăreşte, pe de o parte, afirmarea unei convingeri proprii despre o anumită viziune asupra lumii şi a viitorului ei, pus în legătură cu Dumnezeu, dar pe de altă parte se poate ajunge, din păcate şi la această adevărată exagerare, neconfirmată de scrierile biblice, a posibilităţii de a stabili o dată exactă a sfârşitului lumii, contrazicând astfel însăşi cuvintele Mântuitorului Iisus Hristos enunţate anterior.

Este adevărat că în acelaşi capitol al Evagheliei după Marcu (13) şi în capitolul 24 al Evangheliei după Matei, găsim cuvântarea Domnului Iisus Hristos despre sfârşitul lumii şi semnele care îl vor însoţi (tulburările, războaiele şi suferinţele cutremurătoare care vor fi premergătoare; propovăduirea Evangheliei la toate neamurile; schimbarea cursului firesc al elementelor naturii; venirea din nou în lume a Fiului lui Dumnezeu pe norii cerului, cu slavă şi putere multă, însoţit de semnul Sfintei Cruci), lucruri care ar trebui să dea de gândit oricărui creştin despre importanţa şi gravitatea unui astfel de eveniment şi despre seriozitatea în care trebuie el abordat. Se evidenţiază prin aceasta că lumea nu va continua la nesfârşit în forma ei actuală şi că vor exista schimbări esenţiale, în care un rol determinant îl are raportarea omului şi a lumii, în general, la Persoana Mântuitorului Iisus Hristos şi la activitatea Sa, acceptată sau nu, prin credinţă. Acest eveniment poate avea, însă şi un element dătător de speranţă, pentru că în forma actuală a istoriei sunt consemnate foarte multe nedreptăţi şi neîmpliniri, care nu vor mai exista în lumea viitoare.

Dar accentul trebuie să cadă în primul rând pe o asumare responsabilă a vieţii noastre actuale (să nu uităm şi vorba românească, extinsă la un nivel mai larg: „cum îţi aşterni, aşa vei dormi”) şi pe o coştientizare a importanţei legăturii personale cu Mântuitorul Iisus Hristos, deosebit de benefică pentru orice credincios atât în lumea aceasta, cât şi în cea care va veni şi mai puţin pe elementul de spectaculozitate, aducător de nelinişte, în felul cum el a fost promovat.

†Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)