Apel pentru 1%

Pagina de Start Spiritualitate
3
2
1
Spiritualitate

Spiritualitate (5)

Vineri, 03 August 2012 23:01

Taina Sfântului Maslu

Scris de Arhim. Calinic Covaci

Căderea omului în păcat a adus cu sine atât moartea, cât și boala sufletului și a trupului, însă Dumnezeu din iubire de oameni ne-a ridicat prin Învierea lui Hristos, iar prin Sfintele Taine ne reînnoiește, ne vindecă, ne întărește și ne sfințește. Taina prin care Dumnezeu este chemat și se arată ca doctor al sufletelor și al trupurilor este Sfântul Maslu, una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în care se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii, al uşurării suferinţelor trupeşti, al întăririi sufleteşti, al recâştigării nădejdii şi al iertării de păcatele rămase după spovedanie, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea harului Sfântului Duh de către preoţi. Deci are două părți, o parte văzută și una nevăzută. Partea văzută constă în rugăciune și ungerea bolnavilor cu untdelemn sfințit, iar cea nevăzută constă în lucrarea harului Sfântului Duh asupra bolnavilor.

Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo, care înseamnă untdelemn). Se mai folosește și denumirea de eleoungere (ungere cu untdelemn), taina vindecării, untdelemn împreunat cu ungerea, de la grecescul evheleon sau ungere cu untdelemn sfințit.

Rânduiala actuală a Maslului este rodul unei evoluții în cult. Astfel, la început s-a practicat ca o simplă ungere a bolnavului, apoi s-a inclus în cadrul Sfintei Liturghii, iar mai târziu din sec. al XIII-lea datorită lungimii slujbei a devenit o slujbă aparte. Faptul că la începuturi era parte a Liturghiei se vede și din faptul că s-a păstrat binecuvântarea mare și ectenia mare la începutul slujbei.

Practica ungerii cu untdelemn și rugăciunile pentru bolnavi au fost practicate atât la păgâni, cât și la iudei sau romani, bolnavii fiind unși cu untdelemn spre vindecare, iar proorocul Isaia în cap. 38 descrie vindecarea și iertarea păcatelor regelui Iezechia în urma rugăciunilor adresate lui Dumnezeu. În timpul Noului Testament acestea au fost ridicate la rang de taină de către Mântuitorul Hristos, care tămăduia orice boală sau neputință, iar lucrarea Sa a fost continuată de Sfinții Apostoli (Marcu 6,13; Iacov 5, 14-15). Deci Sfântul Maslu a existat dintotdeauna în practica Bisericii ca o taină a vindecării. În Biserica primară această taină a fost săvârșită constant, lucru confirmat de mai mulți Părinți și scriitori bisericești: în Tradiția Apostolică a lui Ipolit (sec. al III-lea), în Testamentul Domnului (sec. a V-lea), Evhologhionul lui Serapion (sec al IV-lea), de către Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Episcopul Isac al Antiohiei (sec. al V-lea), Origen, Codicele Barberini 336 (sec al VIII-lea), Arhiepiscopul Theodulf de Orleans, etc.

În ceea ce privește modalitatea și locul ungerii, la început (după cum reiese din dovezile existente) se pare că după ce untdelemnul era binecuvântat de episcop sau preot, ungerile se făceau de către credincioși acasă, apoi această rânduiala prin sec. al V-lea a revenit exclusiv episcopilor sau preoților, ca mai apoi rânduiala aceasta să fie inclusă în cadrul Liturghiei, prin sec. al VI-lea. Din cele mai vechi texte bizantine rămase din sec. IX-lea. reiese că ungerea se practica în cadrul Liturghiei Euharistice, imediat după cuminecare.

Cel mai vechi manuscris liturgic bizantin, care este Codicele Barberini 336, cuprinde rugăciuni pentru ungerea bolnavilor, fiind cel mai vechi Molitfelnic păstrat în manuscris din secolul VIII cuprinzând textele ecteniilor şi rugăciunilor liturgice al preotului. Manuscrisul conţine trei rugăciuni pentru bolnavi şi două rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului. De asemenea se păstrează o scurtă descriere a ungerii de la Arhiepiscopul Theodulf de Orleans din secolul IX. O descriere completă a rânduielii apare în secolul al XI-lea într-un manuscris păstrat în Biblioteca Naţională din Paris şi este un Molitfelnic patriarhal din 1027 pentru folosul unui preot slujitor de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

O descriere amplă a rânduielii găsim şi într-un alt manuscris din secolul al XII-lea, Codicele Sinai gr. 973.

Din secolul al XIII-lea, săvârşirea ungerii încetează să mai fie folosită în cadrul Liturghiei fiind făcută separat, iar treptat elementele provenind din Liturghie sau din cadrul Utreniei au fost eliminate, din secolul al XIV-lea slujba dobândeşte forma actuală.

Rânduiala actuală a Sfântului Maslu în prima parte se aseamănă cu cea a Utreniei fiind un fel de priveghere prescurtată la care se adaugă partea finală a Utreniei. Canonul este opera lui Arsenie, Arhiepiscopul Ciprului. Partea a II-a cuprinde binecuvântarea untdelemnului, iar partea a III-a ungerea repetată de șapte ori, apoi prochimenele, Apostol, Evanghelie, partea a IV-a cuprinde rugăciunea de dezlegare în timpul căreia Sfânta Evanghelie este pusă pe capul bolnavului. La început, în timpul rostirii acestor rugăciuni, preoţii puneau mâinile pe capul bolnavilor însă din secolul al XIV-lea, aşezarea Evangheliei pe cap a înlocuit punerea mâinilor. Partea a V-a cuprinde otpustul.

În ceea ce priveşte săvârşirea slujbei, se pot identifica două modele care s-au urmat: greceşti şi slavone. Rânduiala românească poartă amprenta ambelor practici.

Maslul cuprinde câteva elemente principale:

Pocăința, pentru că la originea vindecării bolii se află iertarea de păcate. După cum sufletul și trupul sunt inseparabile în firea umană, așa și păcatul și suferința au o legătură strânsă (Luca 5, 23-24). A pune capăt păcatului prin pocăință înseamnă a curăță, restaura și întări sufletul, ceea ce are efect binefăcător și asupra trupului.

Citirea a șapte pericope biblice din Apostol și Evanghelie, care înseamnă că actul tămăduitor nu este un act medical, nici o tămăduire miraculoasă, ci este actul de compasiune a ”doctorului sufletelor și a trupurilor” noastre, adică a lui Hristos.

Cele șapte rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea untdelemnului, împreună cu șapte ungeri pentru bolnavi, săvârșite de preot, spre sănătate și izbăvire de toate bolile.

Untdelemnul cu care este uns bolnavul este simbolul milei dumnezeiești, al îndurarii divine, al bucuriei și al sfințeniei, dar și medicament, mijloc de însănătoșire, având o întrebuințare foarte veche, amintită și în Sfânta Scriptură (Luca 10,34; Marcu 6,13).

Părintele Dumitru Stăniloae spune că preoții ung bolnavul cu untdelemn la simțurile principale, în semnul crucii, iar semnificația crucii se vede prin cântarea: ”Doamne, armă asupra diavolului crucea ta ai dat nouă...”, astfel Hristos sălășluiește prin semnul crucii în bolnav, întărind sufletul și trupul lui. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, care a biruit moartea.

Lumânările simbolizează plinătatea darului Duhului Sfânt, iar untdelemnul și făina dau început noii vieți primite în urma vindecării. Untdelemnul sfințit a fost folosit și în perioada Vechiului Testament pentru sfințirea altarului de jertfă, a obiectelor de cult, spre binecuvântare sau vindecare (Facere 28, 18; 31, 13) și simbolizează lumina vindecătoare (Ieșire 27, 20).

Acest untdelemn se poate pune în candelă să ardă, poate fi folosit la miruit sau se poate amesteca cu făina de la Maslu și să se facă pâinișoare din care se dă bolnavului să mănânce sau să bea din untdelemn. La Maslu nu este permis a se aduce untdelemn care a fost deja sfințit.

Cele șapte rugăciuni, ungeri și preoți înseamnă plenitudinea Bisericii, care întocmai ca un organism resimte suferința, infirmitatea și neputința unui mădular. Preoții se roagă nu numai pentru tămăduirea sufletului și a trupului și spre curățirea de toată patima și neputința, ci și pentru reintegrarea bolnavului în trupul Bisericii. (Dicționar de teologie ortodoxă)

Părintele Dumitru Stăniloae spune că în rugăciunile de la Maslu în care se cere deodată vindecarea trupului, iertarea păcatelor, alungarea vrăjmașului, toate acestea se cer pentru ca bolnavul devenit sănătos trupește și sufletește să poată trăi o viață curată, închinată slujirii lui Dumnezeu. De aici se constată diferență dintre Taina Maslului în Biserica Ortodoxă, unde se săvârșește pentru o viață întru sănătate, cu cel din Catolicism, unde apare ca o ungere înainte de moarte.

Temeiuri biblice pentru acestă Taină regăsim în mai multe locuri din Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament sunt mai multe profeții despre această taină: evreii îl cunoșteau pe Dumnezeu ca Cel ”Care te vindecă” (Ieșire 15, 26); apoi în Vechiul Testament găsim profeţii despre Sfântul Maslu, în legătură cu persoana lui Mesia: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4). Momentul instituirii acesteia este făcută de către Însuşi Hristos Domnul, când li S-a arătat Sfinţilor Apostoli după Înviere şi i-a trimis la propăvăduire: „Celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni … peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi (Marcu 16, 14-18). Practicarea Sfântului Maslu s-a făcut de către Apostoli chiar la începutul propovăduirii, care au fost iconomi, administratori şi nu instituitorii Sfântului Maslu: „şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (Marcu (6, 13), iar mai apoi a avut loc generalizarea, regularizarea şi oficializarea acesteia „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). De altfel, slujitorii Bisericii continuă activitatea taumaturgică al lui Hristos, aşa cum auzim şi la pericopele evanghelice citite în cadrul slujbei Maslului, fiind o continuare a vindecărilor minunate ale lui Hristos.

Nu doar vechimea practicii atestă calitatea de taină, ci mai ales conținutul, plinătatea harului. Sfântul Maslu adeverește atât adevărul scripturistic al practicii Bisericii, cât și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Necesitatea acestei Taine reiese din faptul că multe persoane sunt bolnave şi suferă, fie din cauza păcatelor ştiute sau neştiute, fie că şi-au rănit sufletul şi apoi se manifestă prin boli asupra trupului, fie că s-au născut așa, iar puterea lui Dumnezeu se arată prin tămăduire şi se întăreşte credinţa. Deci cauzele bolilor sunt multiple, iar vindecarea prin metodele şi mijloacele tradiţionale nu intervine întotdeauna, datorită cauzelor de mai sus, şi mai ales în aceste cazuri se arată mila şi ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Sfântului Maslu, pentru care se şi roagă slujitorii: „Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robii tăi”.

Biserica practică această slujbă în special pentru cei bolnavi care nu şi-au găsit vindecarea de boală prin mijloacele tradiționale, la medici care sunt şi ei buni pentru tămăduirea bolilor trupeşti, căci şi pe ei i-a făcut Domnul (Sir. 38, 12), dar sunt totuşi boli cărora nici până azi nu li s-a găsit medicamentul, vindecarea. Însă ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19, 26; Luca 1, 37). Astfel, vedem că Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind Evanghelia prin sate şi prin cetăţi, tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor (Matei 4, 23–25; 8, 1–4; 9, 27–35), iar această putere și misiune a lăsat-o apostolilor și prin ei slujitorilor din Biserică. Au fost cazuri când practic se săvârșeau și șapte sau nouă Masluri pentru cel bolnav pentru a interveni vindecarea, sau se făcea și repetarea spovedaniei.

Efectele principale ale Sfântului Maslu se pot arăta fie în vindecarea trupului, împreună cu iertarea păcatelor şi întărirea sufletului, fie intervine un ajutor la una dintre acestea dar care are efecte pozitive şi asupra celorlalte. Pentru bolnavii incurabili şi muribunzi efectul este mângâierea şi alinarea suferinţei, care devine scară către cer şi căutare a mântuirii.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că această Taină poate fi socotită prin excelenţă o Taină pentru vindecarea trupului, prin care se evidenţiază valoarea pozitivă şi grija acordată de Dumnezeu trupului omenesc. Dar în același timp poate fi considerată și o taină a sufletului, pentru că prin ea, datorită faptului că se iartă și păcatele, se urmărește și vindecarea sufletului pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. Efectele depind şi de credinţa celui ce primeşte aceasta Taină, după cuvântul Mântuitorului: „Fie vouă după credinţa voastră" (Matei 9,29), iar lucrarea Sfântului Duh în om, care este cerută și acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea realiza fără credința și căința bolnavului.

Maslul este adeverirea pentru cei care au credință că ceea ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu (Matei 19, 26).

Deci o condiţie obligatorie a oricărei vindecări miraculoase în Biserica lui Hristos este credinţa tare și statornică în harul si mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu vindecă deplin.

Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf. Apostol Iacov aminteşte două: vindecarea parţială sau integrală a suferinţelor trupeşti şi iertarea păcatelor. Iată ce zice în Epistola sa: “Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. (Iacob 5, 15) Astfel, Taina Sfântului Maslu vindeca atât trupul de boli, cât si sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt: întăreşte credinţa în Dumnezeu şi nădejdea mântuirii, aduce pace şi smerenie în inimă, pregăteşte sufletul pentru marea călătorie spre cer şi primirea Sfintei Împărtăşanii, alungă frica de moarte, uneşte şi împacă pe credincioşi prin harul Duhului Sfânt şi ne învredniceşte pe toţi de sfârşit creştinesc.

Bolnavul primește putere, nădejde spre vindecarea sufletului și a trupului și din comuniunea de rugăciune existente la Maslu prin rugăciunile comune ale preoților cu ale credincioșilor, dar și din credința multora în puterea tămăduitoare a lui Dumnezeu și dragostea mai multora arătată față de bolnav, care mai ales în starea de boală simte nevoia simpatiei, dragostei și comuniunii.

În același timp Maslul are ca efect atât îndepărtarea răutăților care vin de la oameni, cât și a celor care vin de la demoni, vrăjmași. De exemplu, izbăvire de farmece, descântece, blesteme, dezlegare din legăturile celui rău, etc.

Chiar dacă se recomandă spovedania înainte de Maslu, totuși efectele Maslului nu sunt condiționate de săvârșirea în prealabil a Tainei Spovedaniei (Lit specială).

Sfântul Maslu săvârșit de mai mulţi preoţi și făcut cu credinţă şi post pentru cei bolnavi și ungerea lor cu untdelemn sfinţit formează cea mai puternică slujbă şi rânduială de vindecare şi alinare a bolilor sufleteşti şi trupeşti în Biserica Ortodoxă.

Fiind sfințit și binecuvântat de preoţi de șapte ori: ”Doamne, Care cu mila și îndurările Tale...”, acest untdelemn este sfinţit şi plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului și are puterea de a sfinţi sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a izbăvi de patimi, a curaţi întinăciunea păcatului şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, untdelemnul și făina rămase de la Sfântul Maslu trebuie păstrate cu grijă și pot fi folosite numai potrivit rânduielii din Biserica Ortodoxă (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 2).

Maslul are drept scop vindecarea persoanei în suferinţă. Creştinul nu poate ignora dubla manifestare a persoanei umane (aceea a trupului material şi a sufletului imaterial). Nu poate persista o boală sufletească în trup, fără să-i transmită acestuia suferinţa. Pentru acest complex psihico-fizic sunt adunate în slujba Tainei Maslului toate rugăciunile rostite de preoți spre remedierea stării de dezechilibru în care se poate găsi o fiinţă umană în multiplele situaţii ale existenţei sale.

Astfel, Taina Sfântului Maslu are în primul rând, un caracter sfinţitor prin efectul duhovnicesc de vindecare al bolilor sufleteşti şi apoi un efect de vindecare al bolilor trupeşti, fizice, atunci când această vindecare este folositoare pentru mântuirea sufletului bolnavului. Pentru că atunci când cineva are tăria sufletească de a suporta boala, purtarea cu răbdare a acestei suferinţe reprezintă tot o însănătoşire.

Atunci când în urma săvârşirii Sfântului Maslu survine decesul bolnavului, nu spunem că acesta nu şi-a atins scopul, deoarece învăţătura despre Sfântul Maslu nu presupune o însănătoşire sigură, ci ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum binevoieşte El să-l rânduiască. Pe de altă parte, moartea este, pentru omul căzut, o stare de normalitate şi nu ar putea exista o Taină prin care să amânăm, ori de câte ori suntem bolnavi, moartea. Și în cazul morţii, într-o perioadă scurtă de timp de la săvârşirea Maslului, el este de ajutor prin curăţire şi pregătire pentru aceasta, după cum spune şi Serghei Bulgakov: „ungerea poate să săvârşească sau întoarcerea la sănătate sau creşterea puterii necesare unei morţi creştine”.

Acţiunea de sfinţire a untdelemnului, specifică acestei slujbe, apare ca element material prin care darul Duhului Sfânt se atinge de cel bolnav. Ca elemente definitorii apar în cadrul rânduielii: rugăciunea comunitară a preoţilor şi credincioşilor şi ungerea cu untdelemnul sfinţit a celui bolnav.

Taina Sfântului Maslu este Taina cu cele mai multe implorări şi cu cea mai îndelungată şi intensă participare a preoţilor. Trebuie subliniată participarea unui sobor de preoţi, arătând responsabilitatea colectivă a păcatului şi totodată unirea tuturor forţelor în lupta împotriva lui.

O altă condiţie obligatorie pentru cel ce vine la Sfântul Maslu şi doreşte să se vindece este ca mai întâi să-şi mărturisească toate păcatele şi să le părăsească, apoi să ceara sănătate şi iertare. Teologii ortodocşi subliniază faptul că elementul material este desigur untdelemnul sfinţit, dar el nu operează de la sine însănătoşirea, ci însăşi sfinţirea lui şi vindecarea sunt rolul rugăciunii celor mulţi în slujba săvârşită de preoţi. Ca şi la Cununie şi la Botez, unde naşii participă activ la Taină şi reprezintă comunitatea în care aceşti membri vor intra să vieţuiască ca persoană sau celulă a vieţii în comun, accentul iubirii şi întrajutorării se află şi la baza acestei Sfinte Taine, căci aceasta este rânduiala creştină, iar Tainele dau certitudinea relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său.

Primitorii Tainei sunt în principal cei bolnavi (Marcu 6, 13, Iacov 5, 14), pentru a fi tămăduiți de bolile trupești, în orice fel de suferință și la orice vârstă, reprimind sănătatea fizică prin care se poate constata ajutorul lui Dumnezeu. Însă datorită faptului că Maslul se săvârșește și pentru iertarea păcatelor, primitorii pot fi și cei sănătoși, inclusiv copii, nu numai o singură dată, ci și de mai multe ori. Existând tradiția săvârșirii Maslului de obște, menit să acorde o iertare generală de păcate, Sf. Simeon al Tesalonicului recomandă fiecărui creștin participarea la această taină. Este indicat ca cel bolnav înainte de slujba Maslului, să se spovedească pentru a obține iertare de păcate și dezlegare de la duhovnic, fiind pecetluit apoi prin Maslu spre tămăduirea trupului.

Săvârșitorii Tainei după cum spune și Sfântul Apostol Iacov sunt preoții, potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe în număr de șapte, ce închipuie cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3), practic însă dacă nu se pot aduna șapte, atunci pot săvârși cinci, trei sau cel puțin doi, pentru că Sfântul Apostol Iacov spune: să se cheme preoții Bisericii, nu un singur preot, totuși prin excepție, prin pogorământ, în stare de necesitate când mai mulți preoți nu se pot aduna, atunci poate săvârși și un singur preot.

Locul săvârșirii este de regulă biserica, dar se poate face și acolo unde se află bolnavul, oricând este nevoie. De obicei se săvârșește luni, miercuri sau vineri, sau în timpul posturilor. Maslul de obște se săvârșește și miercuri și joi în Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii Mântuitorului de către femeia păcătoasă (Luca 7, 37-38). Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, lumânări, un vas cu grâu sau cu făină și unul cu untdelemn, precum și șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe bolnav.

Biserica Romano-Catolică a considerat Maslul ca o slujbă săvârșită celor aproape de moarte, doar pentru întărirea sufletului în timpul agoniei, se numea „extrema unctio” (ungerea cea mai de pe urmă), o administrau doar muribunzilor, însă după Conciliul II Vatican s-au apropiat de rânduiala ortodoxă, folosind denumirea de ungerea bolnavilor. De asemenea, diferă și practica săvârșirii Tainei la Biserica Romano-Catolică, untdelemnul folosit este sfințit doar de către episcop, iar preotul face doar administrarea. Biserica reformată și sectele nu recunosc Taina Maslului.

 

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978

Îndrumări Misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986

Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994

Credinţa Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000

Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011

Pr. Medic Cornel Jupâneanț, Taina Sfântului Maslu – o interpretare teologică și medicală, Ed. Diecezană Caransebeș, 2012

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002

 

Arhim. Calinic Covaci – Otlaca Pustă

Care are putere mai mare într-o icoană, numele inscripţionat sau chipul zugrăvit? Care este mai responsabil de consacrarea unei icoane?

Multe medii ecleziale consideră în mod eronat că înscrierea pe aurul icoanei a numelui celui zugrăvit reprezintă un act indispensabil pentru ca acea icoană să fie recunoscută ca fiind a acelei persoane. Şi totuşi numele lui Hristos şi a sfinţilor Săi nu răspunde nici de cât şi nici de cum le seamănă acestora chipurile din icoane, nici de calitatea acestor asemănări. Hristos trebuie clar şi imediat recunoscut în icoane după evidenţa pe care o oferă asemănarea lucrată de iconar, iniţialele Lui majuscule nefăcând decât să sporească ,,energetic” o sfinţenie deja existentă în asemănarea care-I găzduieşte dumnezeiasca prezenţă. În icoană, numele este cel care îl poate chema pe Hristos, dar numai chipul îl poate aduce.

Unii clerici şi unii credincioşi consideră că nu trebuie dată o atenţie exagerată asemănării chipului iconic cu prototipul, lăsând identificarea sfântului din icoană în seama numelui înscris, ca şi cum numelui i-ar sta în putere să acorde dispensă asemănării chipului iconic cu modelul: fie că seamănă cu Sfântul Pavel, fie că nu, dacă pe icoană îi este înscris numele, icoana este a Apostolului Neamurilor, nu a altcuiva! Şi totuşi, pare-se că fără asemănarea cu sfântul n-ar exista ,,picior de sfânt” în icoană. Potrivit Sfântului Teodor Studitul, chipul celui zugrăvit, prezenţa lui reală, nu sălăşluiesc decât în asemănare iar Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, ne asigură că pe lemnul unei icoane, de pe care timpul, vântul sau ploaia au şters asemănarea chipului cu prototipul, se poate liniştit tăia ceapă! O icoană în care numele este indescifrabil, dar asemănarea cu prototipul este redată fără cusur, se dovedeşte salvată duhovniceşte, păstrându-şi sfinţenia şi puterea sfinţitoare. Se înşală sau se îndoieşte cineva asupra identităţii faimosului Pantocrator zugrăvit de Rubliov, păstrat ca prin minune pe o icoană aproape complet deteriorată de trecerea timpului, de pe care numele s-a şters demult? Oare dumnezeiasca privire poate aparţine altcuiva decât lui Hristos?

În schimb, o reprezentare în care numele sfântului este perfect descifrabil, dar asemănarea este complet ştearsă, îşi pierde statutul de icoană. Parafrazând un binecunoscut adagiu al aceluiaşi Sfânt Teodor Studitul, putem zicem că dacă într-o icoană ar fi suficientă prezenţa numelui, Hristos s-ar fi întrupat într-o inscripţie iar noi, de atunci şi până astăzi, n-am fi făcut decât să o rescriem cât mai idolatru şi mai îngrijit pe aurul icoanelor, închinându-ne de-a lungul secolelor sfintei caligrafii…

Tăria numelui, oralitatea lui nu s-au putut substituii niciodată puterii chipului dogmatic zugrăvit: tăria numelui cheamă, puterea chipului aduce.

Credinţa învăţată ne somează să distingem util tăria, de putere, chemarea, de invocare , capacitatea numelui strigat, de capacitatea chipului zugrăvit. Chiar dacă oricare icoană a Domnului adună toate cuvintele Lui, aşadar şi numele, chipul Lui rămâne mai cuprinzător decât înţelesurile şi puterea acestor cuvinte, fiind ,,şi putere şi viaţă”. Prin puterea chipului zugrăvit Hristos poate deveni efectiv prezent, prin tăria numelui doar ne aude, intervenind prompt prin sfinţii şi îngerii Săi, prin tăria divină a cuvântului dar fără să vină El Însuşi; procedează prin cuvânt, cum i-a cerut sutaşul, când l-a rugat să-i vindece sluga. (cf. Mat. 8,5-13; Luc. 7, 2-10)

Oricât de înalt înduhovnicită ar fi rugăciunea neîncetată a numelui lui Hristos, aceasta se bizuie şi ea pe icoana Domnului, fiindcă îşi trage tăria din chipul lui Hristos întrupat, din Arătarea iconică a Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi.

Numele este tare, Chipul este putere. Fondul de aur mai este numit şi văzduhul icoanei, firmament strălucitor pe care aureolele sfinţilor luminează ca nişte sori. Fiind tării, numele lui Hristos, al Maicii Sale, ale sfinţilor Săi şi ale sfinţilor Săi îngeri sunt întotdeauna înscrise de iconar în partea de sus a imaginii, lângă aureole, ca astre pe cerul icoanei.

Indiferenţa contemporană a multor sinaxe de credincioşi şi a multor clerici faţă de asemănarea chipului din icoană face ca diverse ,,fizionomii” smintite, inscripţionate birocratic în aureole, să fie sfinţite ca icoane. Iată de ce, cercetarea conformităţii duhovniceşti a chipului şi asemănării unei imagini iconice are rostul de a nu lăsa ca fiecare comunitate parohială să-şi afirme gustul religios şi preferinţele iconice după cum o taie capul. Actuala cădere din asemănare a chipurilor din icoane se datorează în mare parte abuzului cultic de a sfinţii mai mult nume, decât asemănări.

Sorin Dumitrescu

Bucureşti

Joi, 12 Ianuarie 2012 13:06

Sfânta Taină a Cununiei

Scris de Pr. Florin Olteanu

Harul divin, ca energie dumnezeiască necreată, se revarsă asupra oamenilor prin lucrarea Duhului Sfânt, în scopul sfinţirii şi mântuirii acestora. Acest har, pierdut prin păcatul lui Adam, a fost redobândit oamenilor prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului: „Căci legea prin Moise s-a dat iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan I, 17). Această putere, harul divin, îndreptează şi sfinţeşte pe credincioşi, ridicându-i de la starea lor firească la viaţa suprafirească în Iisus Hristos şi le dă tăria necesară de a progresa într-o nouă viaţă.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte celor ce le primesc harul nevăzut al Duhului Sfânt, iar din punct de vedere ecleziologic ele sunt mijloace prin care Hristos uneşte cu Sine şi cu Biserica pe toţi cei ce cred în El, au aşadar o funcţie unificatoare a credincioşilor în Hristos şi în Biserică.

Spre deosebire de Biserica noastră protestanţii şi unele denominaţiuni creştine, neagă caracterul supranatural, haric şi sfinţitor al Tainelor, văzând în ele simple simboluri, asemănătoare ceremoniilor simbolice din Vechiul Testament.

Toate tainele au fost instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi acest adevăr rezultă din textele Sfintei Scripturi: „ ... iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” , precum şi din calitatea Apostolilor de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. IV, 1), fiindcă ei au îndeplinit toate din încredinţarea şi în numele lui Iisus Hristos.

Cununia, Căsătoria sau Nunta este o sfântă taină prin care un bărbat şi o femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a naşte şi creşte copii, aceştia primesc, prin rugăciunile episcopului sau preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la îndeplinirea scopului ei.

Familia, bazată pe căsătorie, a fost cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 1). Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă, Mântuitorul a arătat că acordă o cinstire şi o preţuire deosebită căsătoriei, pe care ulterior avea să o ridice din ordinea naturii în cea a harului. Harul ce se împărtăşeşte prin această taină este necesar pentru transformarea dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală desăvârşită, pentru menţinerea bunei înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj şi răbdare, toate greutăţile vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşii împreună de toate bucuriile acesteia.

Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este episcopul sau preotul, care reprezintă, în mod vizibil, pe Hristos, Cel ce pecetluieşte şi sfinţeşte legătura realizată între cei doi, prin consimţământul lor. Romano-catolicii micşorează caracterul de Taină al nunţii, afirmând că săvârşitorii acesteia sunt cei ce se căsătoresc, iar preotul e numai un martor, fără de care căsătoria nu e valabilă. Primitorii Tainei sunt doi creştini ortodocşi, parte bărbătească şi parte femeiască, necăsătoriţi, care nu se află într-un grad de rudenie apropiată. Căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi sunt admise cu condiţia ca pruncii născuţi în familie să fie crescuţi în credinţa ortodoxă. Biserica noastră Ortodoxă înfăptuieşte căsătoria a doua şi a treia, din pogorământ, pentru lipsă de înfrânare.

Însuşirile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea. Cea dintâi însuşire arată că ea este o singură legătură între un singur bărbat şi o singură femeie (monogamia), iar cea de-a doua, că această legătură nu se poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, aşa cum afirma Mântuitorul Iisus Hristos: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei XIX, 6). Biserica Ortodoxă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare... şi va lua alta, săvârşeşte adulter...” (Matei V, 32 şi XIX, 9), admite divorţul pentru pricină de desfrânare, ca şi pentru alte motive echivalente în gravitate, arătate de dreptul bisericesc.

Biserica Romano-Catolică nu îngăduie divorţul pentru nici un motiv, iar dacă cei doi soţi nu voiesc să convieţuiască nicidecum, atunci le impune separaţia de masă şi de aşternut, în speranţa că ei se vor împăca. Protestanţii şi denominaţiunile creştine nu recunosc caracterul de Taină al căsătoriei, deoarece, după ei, nu găsim nici materie, nici transmitere de har, nici făgăduinţă de iertare a păcatelor. După ei, căsătoria nu e decât consimţământul reciproc pe care şi-l dau viitorii soţi spre a trăi împreună, întemeind astfel o familie. Expresia „şi vor fi amândoi un trup” (Facere II, 24 şi Efeseni V, 31), arată, după afirmaţiile lor, doar strânsa legătură fizică, intimitatea şi unitatea naturală dintre cei doi soţi, fără a avea semnificaţia unei legături harice. De aceea, la ei ritualul căsătoriei este foarte simplu, constând numai din câteva rugăciuni, prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântare asupra soţilor, în scopul convieţuirii şi continuării neamului omenesc. Împotriva caracterului de Taină al căsătoriei, ei aduc îndeosebi obiecţia că în textul de la Efeseni V, 32, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este...”, nu se referă la legătura dintre bărbat şi femeia, deci la căsătorie, ci la legătura dintre Hristos şi Biserică, pe care Apostolul Pavel o numeşte taină mare. Faptul că expresia „taină mare” se referă la căsătorie şi nu la legătura dintre Hristos şi Biserică rezultă din construcţia logică a întregului text scripturistic de la Efeseni V, 22 până la V, 32, unde Apostolul vorbeşte despre legătura dintre bărbat şi femeie prin căsătorie, pe care o compară cu legătura dintre Hristos şi Biserică, şi nu invers. Aceasta înseamnă că în primul plan al raportului se află căsătoria, iar în al doilea legătura dintre Hristos şi Biserică. Acest fapt se înţelege cu atât mai uşor, cu cât aici (în textul respectiv) Sfântul Pavel şi-a propus să vorbească efesenilor despre căsătorie şi nu despre legătura dintre Hristos şi Biserică, deci peste tot pe primul plan se află căsătoria. Aşadar, respectând regulile ermineutice privitoare la context, numirea de „taină mare” se referă la căsătorie, legătură care este ca o icoană fidelă a celei dintre Hristos şi Biserică.

Ca Nunta să fie cu adevărat Taină mare şi sfinţită trebuie să îndeplinească, aşa cum afirma Părintele Ilie Cleopa, într-un interviu acordat „Călăuzei Ortodoxe”, unsprezece reguli canonice şi doar atunci când se face după aceste reguli ea este cu adevărat creştinească şi adevărată Taină mare. Nunta este rădăcina firii omeneşti, cum o numeşte dumnezeiescul Apostol Pavel. El spune aşa: „Dacă rădăcina este sfântă, sfinte vor fi şi ramurile, iar dacă rădăcina este sălbatică, sălbatice şi rele vor fi şi ramurile ei”.

1. Prima condiţie sau rânduială canonică, şi aici ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, este să nu se ia neamurile în căsătorie. Preotul bisericii este părintele întregului sat sau al parohiei. Este cel dintâi care trebuie să ştie câte nunţi are în comunitate şi dacă nu cumva petenţii sunt rude. Spiţa de rudenie şi arborele genealogic al unei familii se împarte în cinci: rudenie suitoare şi coborâtoare, colaterală, din cuscrie, precum şi din dumnezeiescul Botez sau din fii adoptivi.

- Rudeniile suitoare sunt: tata, bunicul, străbunicul etc. Cele coborâtoare sunt: feciorul, nepotul, strănepotul. Acest fel de rudenii nu se pot lua niciodată în căsătorie, dar şi din imposibilitate de vârstă.

- Rudeniile colaterale, care fac cruce cu cele de sânge, cele suitoare şi coborâtoare adică: tata, băiatul (sora), vărul întâi, vărul al doilea şi vărul al treilea. Tata cu mama sunt de gradul întâi; fratele cu sora sunt de gradul al doilea; verişorii întâi sunt de gradul al patrulea; verişorii al doilea sunt de gradul al şaselea. Toţi aceştia n-au voie să se ia în căsătorie unii cu alţii. Cine intră în această rudenie colaterală iarăşi intră în rudenie de sânge.

- Rudeniile de cuscrie, din două şi din trei neamuri în laturi. Adică un bărbat a fost căsătorit cu o femeie, s-au încuscrit părinţii femeii cu părinţii lui. Sunt rudenii din două laturi. Dar dacă-i moare femeia şi bărbatul ia altă femeie au devenit trei neamuri în cuscrie, că s-a mai încuscrit şi cu părinţii celei de-a doua femei. Aici se opreşte căsătoria până la gradul cinci, dezlegându-se la gradul şase.

- Rudeniile din dumnezeiescul Botez. Aceste rudenii sunt oprite să se ia în căsătorie până la gradul şapte inclusiv. Naşul, dacă a botezat un copil, băiatul acela, dacă a crescut, nu poate lua pe fiica naşului, dar nici pe fata fiului, nepoata de la fiu. De abia poate lua pe strănepoata naşului. Tot aşa şi dacă acest băiat al naşilor ar avea un băiat, nu poate lua pe fata naşului.

- Rudenia din fii adoptivi. Ai luat un băiat, l-ai adoptat, l-ai trecut pe numele tău, el poartă numele tău în societate. Cum este fiul tău de sânge aşa-i şi acela înaintea lui Dumnezeu, după ce l-ai înfiat. Copilul acela dacă are o soră sau un frate, nu poate să ia un copil al părintelui sau dacă ar avea un nepot.

Aşadar, de orice nuanţă şi spiţă de rudenie este cineva, dacă păşeşte peste rudenii şi se iau în căsătorie se face incest şi amestecare de sânge şi este blestem şi nenorocire pe ambele familii, care s-au încuscrit şi pe tinerii care s-au luat în căsătorie.

2. A doua condiţie canonică a nunţii ortodoxe este să se învoiască tinerii, să se placă mirele şi mireasa, băiatul şi fata. Mare păcat şi mare greşeală fac părinţii care dau fata după cine nu-i place, sau obligă pe fecior să ia cutare fată, pentru că are avere multă, sau că-i frumoasă, sau cine ştie ce alte condiţii. Aceşti părinţi care îndeamnă copii să se căsătorească împotriva voinţei lor sunt nişte ucigaşi care-i bagă în ispită, pentru că ei se căsătoresc la insistenţa părinţilor, iar apoi din felurite motive se ajunge la despărţire. Aici toate păcatele ce urmează despărţirii se datorează părinţilor, care i-au îndemnat şi cad pe umerii lor.

3. Cea de-a treia rânduială a nunţii canonice este ca să se învoiască şi părinţii lor, atât ai băiatului, cât şi ai fetei. Nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu dacă tinerii se plac unul pe altul şi părinţii nu se împacă. Atunci nunta este Taină când Dumnezeu le dă în gând şi părinţilor şi tinerilor să se învoiască la nuntă. Atunci este nunta binecuvântată când se învoiesc şi tinerii şi părinţii, când fac tocmeală de bunăvoie între această cuscrie şi copiii lor.

4. A patra rânduială a nunţii canonice este ca tinerii să se căsătorească din timp. Ne punem întrebarea: de ce? Pentru ca să nu greşească până la căsătorie. Nunta e cinstită atunci când amândoi sunt feciorelnici, şi băiatul şi fata. Biserica apără întotdeauna neprihănirea şi curăţia. De asemenea să se aibă mare grijă ca nu cumva să se ia în căsătorie după ce a căzut în păcat, băiatul sau fata, cu altcineva.

5. A cincea rânduială a nunţii canonice. Înainte de a face nuntă, cu cel puţin o săptămână, tinerii trebuie să meargă la duhovnic, pentru spovedanie, ca aşa să fie pregătiţi şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Spovedania trebuie bine făcută fiindcă ea este ca un al doilea botez, care curăţă de toate păcatele.

6. A şasea rânduială a nunţii canonice. În ziua când are loc nunta mirele şi mireasa trebuie să meargă la biserică, împreună cu părinţii băiatului, ce se numesc socrii mari şi părinţii fetei, adică socrii mici, să asculte cu mare evlavie Sfânta Liturghie, predica şi toată rânduiala.

7. A şaptea rânduială a nunţii canonice. În ziua când are să-i cunune, dacă preotul, la mărturisire, i-a găsit vrednici pe aceşti doi tineri, să le dea Sfânta Împărtăşanie, adică să-i cuminece cu Trupul şi Sângele Domnului. Tinerii, în această zi, se învrednicesc de două Sfinte Taine, anume Împărtăşania şi Cununia.

8. Cea de-a opta rânduială canonică a Bisericii lui Hristos pentru nunta cea adevărată, creştină, este ca preotul duhovnic, care i-a mărturisit pe aceşti tineri şi cunoaşte viaţa lor, dacă ştie că unul din ei a căzut în păcat până la cununie, mirele sau mireasa, n-are voie să-i pună cununia pe cap, pentru că face păcat de moarte. Dacă vreunul s-a încununat nevrednic, cu osândă s-a încununat. Biserica lui Hristos, care este „stâlp şi întărire a adevărului”, încununează numai pe cei feciorelnici, care şi-au păzit fecioria până la nuntă. Numai acelora Biserica are voie să le facă această mare cinste, de a le pune cununa pe cap, această cunună a biruinţei asupra păcatului trupesc, asupra patimilor şi a stricăciunilor, că s-au luptat în viaţă cu post, cu rugăciune şi cu înfrânare şi s-au păzit să fie biserică a Sfântului Duh, şi se încununează pentru că au biruit păcatul. Înainte vreme când un stăpânitor sau un împărat câştiga o împărăţie, având o oarecare biruinţă sau o mare bravură, era obiceiul să-l încununeze. Aşa şi la această Taină, Biserica încununează pe cei biruitori, pe cei viteji, care s-au luptat până la cununie să ţină fecioria neatinsă de păcatele trupeşti, spurcate. Biserica, care-i trupul lui Hristos, stâlp şi întărire a adevărului, nu încununează curvari, ci numai oameni curaţi, care şi-au păzit trupul şi sufletul până la cununie. Iar dacă preotul ştie de la spovedanie că ori mirele ori mireasa a căzut în curvie să nu-i pună cununa pe cap, să o pună numai celui care a fost cinstit. Preotul care pune cununia pe cap la oameni curvari, care au fost căzuţi sau sunt la a doua nuntă, este sub canon. N-are voie fiindcă face lucruri necanonice şi neaprobate de Biserica lui Hristos.

9. A noua rânduială a nunţii canonice. Nunta este o Taină şi nu se face cu lăutari. Canonul 117 al Soborului din Cartagina, precum şi alte canoane, osândesc pe creştinii care fac nunţi cu lăutari. Preotul, după ce i-a cununat pe tineri şi a terminat Sfintele slujbe, dacă este invitat la nuntă, la masa de cununie, să participe şi să binecuvinteze masa de nuntă, urându-le mirilor căsnicie fericită, spor, sănătate şi copii cuminţi şi sănătoşi.

10. A zecea rânduială a nunţii canonice. Dacă mirele şi mireasa n-au avut impedimente şi au fost împărtăşiţi cu Sfintele şi Preacuratele Taine şi s-au învrednicit în ziua nunţii de două Taine, n-au voie să se împreuneze unul cu altul trei zile şi trei nopţi după nuntă, dacă vor să le meargă bine toată viaţa lor şi să fie adevăraţi creştini.

11. A unsprezecea rânduială a nunţii canonice. Taină este nunta, cinstită este nunta şi patul neîntinat şi Hristos pe amândouă le-a binecuvântat, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Toată viaţa sa creştinul, de când se cunună şi până la moarte, n-are voie să se împreuneze cu soţia sa decât numai marţea şi joia, dacă nu-i post şi dacă nu-i sărbătoare atunci. Chiar şi ştiinţa vine în ajutor Bisericii şi adevereşte acest lucru, că cei ce se împreună prea des slăbesc puterea şi vigoarea copiilor şi devin, pentru plăcerile lor, anormali. Lunea se ţine curăţenia pentru sfinţii îngeri păzitori şi pentru sănătate, miercurea şi vinerea pentru preasfintele şi înfricoşatele patimi ale Domnului. Sâmbăta se ţine curăţenia în cinstea Maicii Domnului şi pomenirea răposaţilor noştrii, iar duminica pentru preasfânta şi slăvita Înviere a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care s-a mântuit neamul omenesc.

Aşadar Nunta este rădăcina firii omeneşti şi dacă rădăcina a pornit prost şi-i sălbatică şi stricată – că s-au luat doi care sunt sătui, femeia de bărbat şi bărbatul de femeie – de la început sunt rele şi ramurile. Acolo să nu se aştepte fericire în căsătorie sau linişte sau împăcare sau avere sau cinste, ci blestem, sfadă, sărăcie, boală şi toate răutăţile care vin din necinstirea Tainei Sfintei Cununii. Nunta aceea este numai de formă. Rădăcina ei este blestemată şi stricată, că-i rădăcină de preacurvari, nu-i rădăcină de oameni sfinţi şi feciorelnici. De aceea se strică toată societatea şi toate familiile, din cauză că nu se ţine rânduiala lui Hristos la nunţi, iar ea, nunta, în loc să fie taină mare, cum spune marele Apostol Pavel, este o amărăciune şi o slăbiciune a firii omeneşti. Creştinii ce au frica lui Dumnezeu şi vor păzi cu sfinţenie aceste rânduieli canonice lăsate de Biserica lui Hristos, aceia vor avea cei mai fericiţi copii pe lume, cei mai sănătoşi, cei mai cuminţi, cei mai talentaţi şi, totodată aceste familii vor avea cinste şi de la oameni şi de la Dumnezeu şi vor fi pildă de urmat în familie, în societate şi oriunde.

Familia este un aşezământ natural, chipul desăvârşit al societăţii, fără de care se tulbură sau se pierde fluviul vieţii, iar după învăţătura Mântuitorului este un aşezământ sfânt, „biserica cea mică”, în care creştinii îşi duc viaţa şi pot împlini mai uşor voia lui Dumnezeu. Prin familie creştinul devine colaborator al lui Dumnezeu în opera de continuă creaţie a vieţii. Iată de ce abaterea de la menirea principală a familiei este un mare păcat şi o mare primejdie pentru societate.

În lumina învăţăturii creştine familiile fără copii sunt socotite nu numai deficitare, ci de-a dreptul nevrednice în faţa lui Dumnezeu şi de ocară în faţa societăţii, iar o casă cu mulţi copii e ca o grădină cu flori, cu un izvor nesecat de bucurii şi mângâieri în viaţă, ca un pom încărcat cu roade. Voia lui Dumnezeu este poruncă sau lege pentru toţi acei care sunt chemaţi să se supună ei, ca să se bucure de viaţă şi să fie fericiţi.

Pr. Florin Olteanu

Chitighaz

Miercuri, 22 Iunie 2011 23:47

Taina Sfântului Botez

Scris de Protos. David Pop

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a proclama anul 2011 drept anul Sfântului Botez și al Cununiei creștine, ne dă prilejul de a propovădui Taina fundamentală ce ne permite să devenim mădulare vii ale Bisericii lui Hristos și ne deschide calea spre toate celelalte taine săvârșite de Domnul în Biserica Sa și esențiale mântuirii noastre.

Preînchipuit sub diverse forme în ritualurile și rânduielile vechi testamentare, botezul apare explicit în Noul Testament când ni se relatează activitatea misionară a Sfântului Ioan, numit și de aceea Botezătorul. Botezul lui Ioan este unul pregătitor nu unul desăvârșit așa cum mărturisește el însuși: „Ioan le-a răspuns tuturor, zicând: <Eu unul vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor; Acela vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc; a Cărui lopată este în mâna Lui, ca să curețe aria și să adune grâul în hambarul Său, iar pleava o va arde în foc nestins.>”

Botezul desăvârșit apare numai după Învierea Mantuitorului. Sfinții Apostoli au fost botezați în mod supranatural la Cincizecime atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor în chipul limbilor de foc. Ei sunt cei ce au împlinit porunca Mântuitorului : „Datu-Mi-S’a toată puterea în cer si pe pământ. Drept aceea, mergeți și învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatăului si al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte V’am poruncit Eu voua. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt 28,18-20).

Episcopii și preoții hirotoniți de Sfinții Apostoli au păstrat din generație în generație această tradiție sfântă până astăzi. Sfinții Părinți ai Bisericii au înțeles în profunzime porunca aceasta, înțelegând că e absolut necesar ca toți cei ce vor să fie învredniciți de Taina Botezului mai întâi să învețe să păzească toate poruncile lui Hristos. De aceea, în Biserica primară pregătirea catehumenilor pentru Sfântul Botez era deosebit de importantă. Astăzi sunt celebre catehezele sfinților ierarhi care învățau cu acrivie tainele credinței pe cei ce se pregăteau să devină ostași ai lui Hristos. Printre cele mai frumoase cuvântări adresate catehumenilor amintim cele rostite de Sfinții: Sofronie al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie de Nissa și Ioan Gura de Aur. Citindu-le astăzi putem observa cu usurință cât de înalt era nivelul de cunoștințe cerut catehumenilor pentru a fi botezați. Excepție făceau copiii, dar în cazul lor aparteneța la o familie creștina era o garanție puternică a educației profund creștine pe care urmau să o primească. Mai mult, nașii erau învățați că demnitatea lor înseamnă de fapt responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele finilor lor.

Astăzi, când majoritatea covârșitoare a botezurilor sunt săvârșite asupra copiilor, perioada catehumenatului aproape că a dispărut din practica bisericească. Apartenența pruncilor la familiile creștine nu mai este o garanție că vor fi și educați creștinește, cât despre demnitatea de naș ce am mai putea spune când aceștia sunt aleși mai degrabă după criterii de statut social sau financiare și nu după criterii creștine?

O șansă deosebită pentru a restaura deplin porunca lui Hristos de a învăța și a boteza este ora de religie, fie ea organizată la școală, fie la biserică.

Astăzi, în mod greșit și străin gândirii Sfinților Părinți se consideră adesea că botezul este necesar pentru a șterge păcatul ereditar și pentru dobândirea harismelor necesare mântuirii. Aceasta este o concepție profund limitată, deci eronată, inspirată din scolastica legalistă apuseană. De fapt, taina aceasta este cu mult mai profundă și mai bogată în realități duhovnicești.Botezul este moarte și înviere. Moare omul cel vechi lucrător al păcatului și învie omul cel nou îmbrăcat în Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Botezul este eliberare din robia diavolului și a morții și dobândirea nașterii de sus. Botezul este Cincizecime pentru cel botezat, pentru că în sufletul lui se pogoară Duhul Sfânt cu toată puterea și dăruind toate harismele necesare trăirii întru Dumnezeu. Botezul este încorporare în oastea cea luptătoare împotriva răului și săvârșitoare a binelui, care este Trupul lui Hristos, adică Biserica. Botezul este pomenire veșnică pentru că numele cel nou primit la botez este scris în cartea vieții în ceruri, adică în ”inima lui Dumnezeu”. Botezul este legământ și înfiere; cel nou botezat nu mai aparține familiei sale și nu-și mai aparține, ci este înfiat, devenind ucenic și frate al Mântuitorului Hristos și fiu al lui Dumnezeu după har, moștenitor și cetățean al Împărăției Cerurilor. Toate aceste daruri ale Sfântului Botez sunt exprimate atât de frumos în catehezele Sfântului Ioan Gură de Aur: ” Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.[...] Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.”

Ca și în cazul celorlalte Taine, Sfântul botez săvârșit în biserică va continua pe parcursul întregii vieți și după moarte în veșnicie. Haina neîntinată a botezului trebuie păstrată curată căci este și haina de nuntă a veșniciei și orice pată care apare din nebăgare de seamă, din nelucrare sau slăbiciune omenească trebuie spălată în lacrimile pocăinței din Taina Mărturisirii. Sfinții Părinți vorbind despre lacrimi spun că acestea sunt o reînnoire a botezului. Harismele dobândite la botez trebuiesc neîncetat puse în lucrare. Nu mai așa ne facem împreună lucrători cu Duhul Sfânt sălășluit întru noi, dar încă nedobândit.

Nici unul dintre noi nu s-a născut creștin ci cu toții ne-am născut în apa botezului în pruncia noastră, dar așa cum faptul că ne-am născut în cultura română nu ne face automat și culți sau experți în opera lui Eminescu, tot așa și faptul că ne-am născut de sus, din apă și din Duh nu ne face automat și sfinți. Se vorbește tot mai mult de exigențele trăirii creștine. Lipsa unei vieți autentice în Hristos în Biserică este o lepădare de Taina Botezului, de aceea, după porunca lui Hristos, este esențial să învățăm toate câte ni le-a lăsat nouă, învățând, să ne botezăm, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, botezându-ne, să păzim toate. În acest sens este și Crezul părintelui Nicolae Steinhardt: „Mărturisesc cu un botez spre iertarea păcatelor și dezrobirea de sub jugul prejudecăților, micimilor și meschinăriei, spre adoptarea unor reacții creștinești în iureșul vieții de toate zilele, faptelor și evenimentelor ei.”

Noi clericii avem șansa de a fi împreună lucrători cu Hristos la săvârșirea acestei negrăite Taine, tot nouă ne revine responsabilitatea de a ocroti, de a învăța, de a educa și de a crește pe cei proaspăt botezați în numele lui Hristos, și îmbrăcați fiind noi cu harul Său, sa fim conștienți că toate aceste suflete se vor cere desăvârșite de la noi în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinarea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

Protos. David Pop - Budapesta

Miercuri, 22 Iunie 2011 23:37

Taina Sfintei Cununii

Scris de Pr. Petru Puşcaş

Consideraţii preliminare

La iniţiativa Preafericitului Părinte Patriarh Daniel şi prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, anul 2011 a fost declarat An Jubiliar al Tainei Sfântului Botez, al Tainei Sfintei Cununii, două teme fundamentale care stau la baza familiei creştine. Într-o lume tot mai secularizată în care valorile creştine sunt legate sau minimalizate, Biserica este chemată să explice, să apere şi să propovăduiască învăţătura sa de credinţă şi să-i facă pe oameni să o urmeze cu timp şi fără timp.

Biserica Ortodoxă socoteşte că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ci în unirea lui Hristos cel răstignit şi înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca şi ei să poată muri păcatului şi învia. La baza concepţiei despre Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putinţa lucrării Duhului Dumnezeiesc a lui Hristos printr-un om asupra altui om, în ambianţa Bisericii, ca trup tainic a lui Hristos. E încrederea că Duhul Dumnezeiesc poate lucra prin mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice în general şi asupra altor persoane.

De aceea Taina se săvârşeşte la întâlnirea a două subiecte umane deschise prin credinţa Duhului Sfânt lucrător în ambianţa Bisericii, întâlnire care se prelungeşte şi în atingerea trupească directă între ele, sau prin mijlocirea unei materii. Nu materia şi nici cuvintele rostite sau gesturile săvârşite luate în ele însele constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea în credinţă a celor două persoane în ambianţa Bisericii pline de Duhul Sfânt şi în atingerea trupească între cele două persoane, odată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credinţe a lor; a uneia care săvârşeşte Taina şi a alteia care o primeşte.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credinţa că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. În acest sens înţelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura, cea mai cuprinzătoare Taină în acest înţeles este unirea lui Dumnezeu cu întreaga creaţie. Aceasta e o taină care cuprinde totul. Unirea aceasta începe odată actul creaţiei şi a fost menită să se desăvârşească prin mişcarea creaţiei spre starea în care „Dumnezeu va fi totul în toate” (I Corinteni 15,28).

Într-un înţeles mai special, tainele sunt lucrările invizibile ale lui Hristos, săvârşite prin acte vizibile prin care constituie Biserica şi care se săvârşesc în Biserică. Hristos şi Sfânta Treime nu se cunosc decât prin Biserică în eficienţa lor, dar pe de altă parte, sunt cunoscuţi ca Taine, pentru că sunt cunoscuţi în realitatea sensibilă a Bisericii. Lucrarea lui Hristos în Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că el însuşi le-a instituit. El a fost Arhiereu prin excelenţă şi rămâne în chip nevăzut în această lucrare prin arhiereii şi preoţii văzuţi cărora le comunică această calitate de organe văzute ale Tainelor săvârşite de El în chip nevăzut. El a binecuvântat nunta şi a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârşeşte cele 7 Taine pentru că Hristos le-a săvârşit vizibil cât a fost pe pământ şi le săvârşeşte după înălţarea Sa la ceruri sau după intrarea cu trupul în planul deplin spiritualizat în mod invizibil în Biserica Sa.

Ca atare, Taina e un eveniment decisiv şi unic în viaţa omului care vine la credinţă. Preotul înfăţişează în faţa credinciosului împuternicirea lui Hristos şi a Bisericii în calitatea lui de reprezentant a lor într-un mod corespunzător raportului între Hristos şi Biserică.

În ce priveşte numărul Tainelor trei dintre ele sunt Taine ale unirii depline cu Hristos şi ale intrării depline în Biserică (Botezul, Ungerea cu Sfântul Mir, Euharistia), două ale reîntăririi în Hristos ale celor bolnavi sufleteşte sau trupeşte (Pocăinţa, Maslul) şi două în care se acordă primitorului puterea de a împlini fie misiunea specială a săvârşirii Tainelor, a propovăduirii cuvântului şi a păstoririi unei comunităţi bisericeşti (Hirotonia), fie îndatoririle legate de viaţa de căsătorie (Cununia).

Taina Nunţii

Taina nunţii este un act sfânt, de origine dumnezeiască, în care, prin preot, se împărtăşeşte harul Sfântului Duh, unui bărbat şi unei femei ce se unesc liber în căsătorie care sfinţeşte şi înalţă legătura naturală a căsătoriei la demnitatea reprezentării unirii duhovniceşti dintre Hristos şi Biserică.

Familia este cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în Rai prin cuvintele: „Nu este bine să fie omul singur pe pământ, să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,1). În Noul Testament, participând la nunta din Cana Galileii, Mântuitorul a sfinţit această legătură naturală ridicând-o din ordinea naturală în ordinea harică. Fericitul Augustin zice: „Hristos a întărit la Cana Galileii, ceea ce a instituit Dumnezeu în rai” iar Sfântul Chiril al Alexandriei afirmă: „Dumnezeu a creeat coexistenţa.”

Dar caracterul haric sacramental al Sfintei Cununii îl afirmă explicit Sfântul Apostol Pavel în Efeseni 5,32, unde aseamănă legătura sfântă a Cununiei cu legătura dintre Hristos şi Biserică zicând: „Taina aceasta mare este, iar eu zic în Hristos şi în Biserică”.

Harul Sfintei Cununii este necesar pentru a transforma dragostea firească dintre soţi într-o legătură spirituală superioară.

Săvârşitorul Tainei este preotul prin care Hristos sfinţeşte în mod real legătura liber consimţită a soţilor. În Biserica Romano-Catolică se consideră că săvârşitori ai Tainei sunt soţii înşişi, preotul fiind numai un martor. Această concepţie este susţinută şi de cultele protestante în totalitate. Noi afirmăm că este greşită pentru că atacă în mod esenţial izvorul divin al harului Cununiei. Nu trebuie să uităm că toate Tainele se săvârşeşc de către preoţia sacramentală pentru că numai preoţii sunt „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni, 4,1).

Primitorii sunt un bărbat şi o femeie necăsătoriţi, neaflaţi în rudenie apropiată. Căsătoria înseamnă sfinţirea unirii bărbatului cu femeia dualitatea masculin-feminin. Omul a fost creat dintru început cu datele masculinului şi femininului; realitatea masculin-feminin, este conform Sfintei Scripturi, dorită şi creată de Dumnezeu. Ea nu înseamnă numai sexualitate sau deosebire fizică ci este şi o realitate suprasexuală şi suprafizică. Masculin-Femininul este o rânduială divină, nu o evoluţie în cadrul lumii şi nu este la îndemâna schimbării omului. Căsătoriile mixte, adică între ortodocşi şi neortodocşi sunt permise cu condiţia ca copiii să fie crescuţi în credinţa ortodoxă.

Este posibilă şi căsătoria celor care au mai fost căsătoriţi şi divorţaţi dar aceasta trebuie ci o simplă ierurgie.

Biserica Ortodoxă îngăduie divorţul şi recăsătorirea, pe temeiul textului de la Matei 5,32: „Eu însă vă spun vouă: că oricine va lăsa pe femeia sa înafară de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată săvârşeşte adulter. Biserica Rom-Catolică nu îngăduie divorţul pentru nici un motiv ci numai „separarea de masă şi pat” în scopul împăcării. Practica modernă de căsătorie a persoanelor de acelaşi sex, pe care au acceptat-o unele culte protestante, chiar şi pastorii lor, este cu totul opusă Sfintei Scripturi şi Sfintei Tradiţii şi nu reprezintă numai o contrazicere a omului cu fiinţa religioasă, ci un atentat la om ca fiinţă biologică.

Formula Tainei: este întreită şi anume: Se cunună robul lui Dumnezeu (numele) cu roaba lui Dumnezeu (numele) în numele Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh. Amin.

Însuşirile căsătoriei sunt: unitatea şi indisolubilitatea. Unitatea constă în monogamie iar indisolubilitatea înseamnă că rămâne pentru toată viaţa. În manualele dogmatice de până acum se sublinia ca scop fundamental naştere de copii, funcţia reproductivă şi abia după aceea, rostul desăvârşirii soţilor ca persoane. Formularea aceasta este simplistă şi vulgară. Nici nu mai vorbim de faptul că înjoseşte pe nedrept familiile care nu mai pot avea copii. Referitor la aceasta Sf. Maxim Mărturisitorul observă deja în secolul al VII-lea că dacă ar fi condamnabilă convieţuirea dintre soţii care nu pot avea copii, atunci ar fi condamnabilă însuşi căsătoria.

Scopul principal al căsătoriei este împlinirea personală prin iubire, naşterea de prunci decurgând firesc şi necesar din aceasta, dar nu ca un scop detaşat în sine. Căsătoria de fapt este o harismă (I Corinteni 7,7) harisma trăirii în comuniune deplină.

Prin convieţuirea lor iubitoare fiecare soţ influenţează pe celălalt. Fiecare devine pentru celălalt tot mai cunoscut ca persoană valoroasă şi totodată tot mai misterios ca persoană, cu posibilităţi de formare şi înnoire. Acest mod de împreună creştere configurare şi formare spirituală este posibil numai în convieţuirea prin căsătorie.

Deosebiri confesionale: În Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, Cununia este Sfântă Taină. Protestanţii şi Neoprotestanţii îi neagă calitatea de Taină, afirmând că este numai consimţământul reciproc pe care şi-l dau viitorii soţi de a întemeia o familie. De aceea ritualul lor e foarte simplu. Ei obiectează asupra calităţii de Taină conform textului de la Efeseni 5,32 pe care îl interpretează altfel. Expresia „Taina aceasta mare este” spune că se referă nu la legătura dintre bărbat şi femeie ci la legătura dintre Hristos şi Biserică. Respectând cele mai simple reguli ermeneutice se poate constata că în capitolul 5 Sfântul Apostol Pavel este preocupat să vorbească efesenilor despre căsătorie şi nu de Iisus Hristos şi Biserică decât în măsura în care ei se referă la căsătorie.

Bibliografie:

  1. D. Radu, Caracterul eclesiologic al Sf. Taine, Bucureşti, 1978.
  2. George Habra, Iubire şi senzualitate, Tradus de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti, 1994.
  3. P. Evdochimov, Femeia şi mântuirea lumii, trad. de G. Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995.
  4. G. Remete, Familia în concepţia creştină în Credinţa Ortodoxă 1/1996, Alba Iulia 

Pr. Petru Puşcaş - Giula Mică

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)