Construim Catedrala!


Apel pentru 1%

Pagina de Start Documente şi publicaţii Articole de teologie și spiritualitate
3
2
1
Articole teologice
Articole teologice

Articole teologice (17)

Informație: Articolele sau eseurile pe temele din această rubrică se vor trimite de către cei doritori la adresa de email Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza pentru a fi validate si mai apoi publicate. Responsabilitatea conținutului materialelor revin autorilor. Vă mulțumim pentru înțelegere.

Duminică, 05 August 2012 08:00

De ce se sting luminile în discoteci?

Scris de Savatie Baştovoi

Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş. a. m. d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea.

(....)

Obsesia reuşitei în viaţă pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atât de simplă: perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alţii, dacă tu însuţi nu te respecţi? Învinge-ţi timiditatea, cauza tuturor nereuşitelor.

Psihologii moderni oferă o mulţime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei şcolare şi a familiilor tinere. Totul pentru a cultiva personalitatea copilului, pentru a scăpa de frustrarea comunistă!

Însă a ucide în tine sentimentul ruşinii încă nu înseamnă că tu însuţi nu vei mai săvârşi fapte de ruşine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem nevoie de sentimentul ruşinii pentru a evita să ne facem de râs în faţa celorlalţi. Ruşinea este chezăşia demnităţii noastre.

Este curios cum tânărul „sociabil”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut şi sobru. Aceşti bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreţi, care vând ţigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuţă, fascinează în mod curios pe înghiţitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-şi pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Şi ştiţi ce-i face atât de atrăgători? Faptul că nu se ruşinează deloc când li se spune că sunt proşti.

Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creştin, pentru că vreau să fiu citit până la capăt. Dar aş propune să ne întoarcem la grecii antici, care trezesc de obicei multă admiraţie chiar şi la cei care nu ştiu nimic despre ei.

Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete şi se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba. Acum să vi-l închipuiţi pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înţelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se „pune în evidenţă”, a fost alungat de pitagoreici ca un bădăran.

Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoişti, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-şi ridică ochii spre vorbăria noului venit, el ştie că tăcând poţi spune toate.

L-am dus pe urmă la Confucius, dar şi acesta, văzând cât preţ pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune: „Înţelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrenţe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcaţi în haine scumpe, fără să se ruşineze”[i].

N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradiţiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiţie, lipsit de religie şi de cultură, continentul hamburgerelor.

Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare şi la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toţi „primul”? În tradiţiile tuturor popoarelor pentru a deveni „primul” e nevoie de multă osteneală, trebuie să te umpli de virtuţi. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile Duracell şi fumează Kent, dar dacă nu-ţi ajung banii, cel puţin uită-te la una din emisiunile Pro TV, toate îţi vor spune că eşti primul!

Nouă, românilor, această psihologie ne este foarte bine cunoscută de la ţigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ţi „ghicească” tot felul de blonde care se ţin de tine, că ai mulţi duşmani şi că o să-ţi vină nişte bani din străinătate. Numai că dacă refuzi să le dai bani, rămâi aceeaşi „cioară borâtă” care ai fost mai înainte.

Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul reclamat, altminteri, rămânem aceeaşi români nespălaţi care am fost până la instalarea Pro TV-ului. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.

Eşti gras? Bea Fanta şi toate fetele vor fi în cap după tine! Eşti pipernicit şi colegii de clasă îţi dau şuturi în fund când te văd? Nu-i nimic, dă-te cu after shave Gillete „pentru bărbaţi puternici”! Eşti o fire enervantă şi de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă „sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de Royale!

Acum, vă propun să înţelegem de unde această luptă cu „timiditatea” şi cu reziduurile comuniste în noile programe şcolare şi în tot ce vedem şi auzim. Cum alt fel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România cizmele acelea lungi, care nouă ne aduc aminte de pescarii din deltă, scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut nişte hamburgeri de plastilină la preţul pe care poţi să-ţi cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afişat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: „Eu să spăl şi să calc”? „Eu să mă mulţumesc cu puţin?” „Eu să fiu devreme acasă?”

Societatea de azi creşte o generaţie de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărţi, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenţie pentru a nu ne transforma într-un robot comercial, care cumpără fără discreţie lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenţi să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuţi, cu propria, adevărata noastră demnitate.

Pentru a-şi vinde marfa, casele de modă şi cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, aşa încât, fără exagerare, îl poţi găsi şi la fetiţele de grădiniţă, deşi, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporţie mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluziţe, fustiţe, fiind, clar, nişte unelte de specialitate, însă, odată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine şi în rândurile copilelor care încă mai au de susţinut examenul de capacitate.

Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetele să nu dispună de atâta bănet (deşi unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex şi pentru părinţii care sar cu banul, complexul părinţilor încuiaţi la minte. De obicei, aceştia sunt nişte părinţi răi, care nu-şi lasă propriii copii să-şi trăiască viaţa.

Dar cel mai interesant este când vânzătorii de mărfuri stranii ţin predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: „Dumnezeu ne-a creat atât de minunaţi, El ne-a făcut bărbat şi femeie şi a sădit în noi atracţia unii către alţii. El ne-a poruncit să ne iubim - Dumnezeu Însuşi este Dragoste! Iubiţi-vă, dar, cât sunteţi tineri, cumpărând prezervativele cutare şi contraceptivele cutare. Şi, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj. Începe chiar acum, tinereţea nu ţine veşnic...”

De fapt, lucrurile stau puţin altfel, firea ne-o spune. Deşi pofta a biruit şi a luat locul minţii, totuşi ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Alt fel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinţii şi sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar şi mai expresivă este ruşinea de a se întâlni fata cu părinţii băiatului şi invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceţi, de ce vă ruşinaţi? Când a fost să se săvârşească păcatul, pofta a alungat ruşinea, iar când vine timpul să mărturisim, ruşinea se îmbăţoşează.

Poetul Esop, care nu reprezintă tradiţia Biblică, are o fabulă extraordinară despre ruşine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinaţii, dar uită să le dăruie tocmai Ruşinea. Şi nemaiavând pe unde să o aşeze, îi porunci să intre prin dos. Ruşinea se supără şi se împotrivi. Dar Zeus îşi susţinu cu tărie porunca şi Ruşinea zise: „Intru prin dos dacă n-o să intre şi Eros prin acelaşi loc; dacă va intra el, eu voi ieşi”. Din această privinţă, toţi desfrânaţii sunt neruşinaţi („Zeus şi Ruşinea”).

Intenţionat am pomenit, şi acum şi mai sus, tradiţiile altor popoare şi credinţe, pentru a nu mă face un apologet nesuferit al creştinismului. Virtuţile umane au fost şi rămân aceleaşi în toate timpurile şi la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândeţea, înţelepciunea, dragostea, care niciodată nu cade. (I Corinteni 13, 8)

Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sf. Părinţi este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul.

Fetiţa care până mai ieri îţi sărea în braţe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roşu, roşeşte şi devine foarte tăcută. Această ruşine este ceea ce o opreşte să ajungă la păcat, odată cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-şi „învingă” timiditatea. Această ruşine ar fi salvat-o şi de alte situaţii jenante şi, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor şi soţului. Ruşinea femeii opreşte ruşinea, spunea unul din Părinţii pustiei.

Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti? (Facere 3, 9)

Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred. Dacă vreţi, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriţi aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în oraşe. Minunaţi-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii de la Pro TV. Minunaţi-vă de roşeaţa din obraji atunci când îşi cumpără un pachet de ţigări într-un bar aglomerat. Minunaţi-vă de modestia cu care stau pe tuşă în discotecile barbare, aşteptând să vină un blues ca să-şi invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.

V-aţi întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci şi de ce aceşti tineri se ruşinează să danseze? V-aţi întrebat de ce adolescentele se închid în cameră şi se învaţă una pe alta acele mişcări nefireşti? V-aţi întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când îşi vopsesc pentru prima oară părul sau îşi schimbă freza? Poate pentru că sunt încă nişte biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.

Tânărul trăieşte numaidecât acest conflict: pe de o parte, toţi îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul fiinţei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o mulţime de oameni să se adune într-o hală mare şi să se mişte unul în faţa altuia, pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se ameţesc cu vin ca să alunge senzaţia penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoşătoare, goală.

Începătorii, săvârşesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se ruşinează unul de altul, dar, fără să-nţeleagă, se ruşinează de blândeţea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârşirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.

Noaptea se săvârşesc furturile, violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieşit şi Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelistul Ioan: Deci, după ce a luat acela bucăţica de pâine, a ieşit numaidecât. Şi era noapte. Ioan 13, 30 Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ţinea în mână bucăţica de pâine pe care Acesta i-o întinse la masă. Ca să înţelegem frumuseţea acestui gest, trebuie să ştim că în tradiţia iudaică gazda întindea prima bucăţică oaspetelui celui mai iubit. Asta a vrut să arate şi Hristos când i-a întins bucăţica lui Iuda, cu atât mai mult că aceasta nu era o pâine simplă, ci pâinea euharistică, adică însuşi Sfântul Trup al lui Hristos care S-a jertfit pentru toţi, inclusiv şi pentru Iuda. Insistând asupra acestui amănunt, Sf. Ioan ne atrage atenţia asupra gradului mare de neruşinare a lui Iuda, la care a ajuns din cauza patimei.

Lupta cu ruşinea este lupta cu noi înşine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapaţi, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale fiinţei noastre ne vom numi atlanţi. Tot handicapaţi ne vom numi, dar nişte handicapaţi monstruoşi, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.

Este înfiorător că această luptă cu ruşinea le reuşeşte celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiţi să mă exprim mai exact, celui care o poartă. Să ştiţi că este cu putinţă să învingem ruşinea şi odată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea şi libertatea de a ne transforma în nişte monştri care îşi sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.

Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu ruşinea, există totuşi o posibilitate de a şi-l satisface. Luptaţi cu ruşinea pe care o simţim atunci când nu reuşim să părem ceea ce am fi vrut în faţa celorlalţi, aceasta este o ruşine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptaţi cu ruşinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne mărturisim păcatele de care nu ne-am ruşinat când le făceam. Luptaţi cu ruşinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: „iartă-mă, n-am avut dreptate”.

În rest, lăsaţi ruşinea să vă şoptească cele ce aveţi să faceţi, şi aşa veţi scăpa de ruşine.

În ce priveşte complexele, acestea sunt faptele şi gândurile tainice care ne cresc pe faţă şi pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbeşti cu o fată, eşti zgârcit şi vrei să pari mai mare decât eşti? Lasă-te de acestea şi vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. Ioan 3, 19-20

Să lepădăm dar lucrurile întunericului şi să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua. Romani 13, 12-13

E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmică. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.

 

Savatie Baştovoi



[i] „Să stea, fără să se ruşineze, îmbrăcat într-o robă veche alături de cei înveşmântaţi în blănuri şi mătăsuri strălucitoare, de-aşa ceva numai Zi Lu e în stare!” Confucius, Analecte, Cap. 9 [Despre păstrarea regulolor], 9, 27, Ed. Humanitas, 1995, p. 170.

Vineri, 03 August 2012 23:01

Taina Sfântului Maslu

Scris de Arhim. Calinic Covaci

Căderea omului în păcat a adus cu sine atât moartea, cât și boala sufletului și a trupului, însă Dumnezeu din iubire de oameni ne-a ridicat prin Învierea lui Hristos, iar prin Sfintele Taine ne reînnoiește, ne vindecă, ne întărește și ne sfințește. Taina prin care Dumnezeu este chemat și se arată ca doctor al sufletelor și al trupurilor este Sfântul Maslu, una dintre cele şapte Sfinte Taine ale Bisericii, în care se împărtăşeşte credinciosului bolnav în chip nevăzut harul tămăduirii, al uşurării suferinţelor trupeşti, al întăririi sufleteşti, al recâştigării nădejdii şi al iertării de păcatele rămase după spovedanie, prin ungerea cu untdelemn sfinţit şi invocarea harului Sfântului Duh de către preoţi. Deci are două părți, o parte văzută și una nevăzută. Partea văzută constă în rugăciune și ungerea bolnavilor cu untdelemn sfințit, iar cea nevăzută constă în lucrarea harului Sfântului Duh asupra bolnavilor.

Denumirea de maslu este de origine slavă (de la cuvântul vechi slav maslo, care înseamnă untdelemn). Se mai folosește și denumirea de eleoungere (ungere cu untdelemn), taina vindecării, untdelemn împreunat cu ungerea, de la grecescul evheleon sau ungere cu untdelemn sfințit.

Rânduiala actuală a Maslului este rodul unei evoluții în cult. Astfel, la început s-a practicat ca o simplă ungere a bolnavului, apoi s-a inclus în cadrul Sfintei Liturghii, iar mai târziu din sec. al XIII-lea datorită lungimii slujbei a devenit o slujbă aparte. Faptul că la începuturi era parte a Liturghiei se vede și din faptul că s-a păstrat binecuvântarea mare și ectenia mare la începutul slujbei.

Practica ungerii cu untdelemn și rugăciunile pentru bolnavi au fost practicate atât la păgâni, cât și la iudei sau romani, bolnavii fiind unși cu untdelemn spre vindecare, iar proorocul Isaia în cap. 38 descrie vindecarea și iertarea păcatelor regelui Iezechia în urma rugăciunilor adresate lui Dumnezeu. În timpul Noului Testament acestea au fost ridicate la rang de taină de către Mântuitorul Hristos, care tămăduia orice boală sau neputință, iar lucrarea Sa a fost continuată de Sfinții Apostoli (Marcu 6,13; Iacov 5, 14-15). Deci Sfântul Maslu a existat dintotdeauna în practica Bisericii ca o taină a vindecării. În Biserica primară această taină a fost săvârșită constant, lucru confirmat de mai mulți Părinți și scriitori bisericești: în Tradiția Apostolică a lui Ipolit (sec. al III-lea), în Testamentul Domnului (sec. a V-lea), Evhologhionul lui Serapion (sec al IV-lea), de către Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexandriei, Episcopul Isac al Antiohiei (sec. al V-lea), Origen, Codicele Barberini 336 (sec al VIII-lea), Arhiepiscopul Theodulf de Orleans, etc.

În ceea ce privește modalitatea și locul ungerii, la început (după cum reiese din dovezile existente) se pare că după ce untdelemnul era binecuvântat de episcop sau preot, ungerile se făceau de către credincioși acasă, apoi această rânduiala prin sec. al V-lea a revenit exclusiv episcopilor sau preoților, ca mai apoi rânduiala aceasta să fie inclusă în cadrul Liturghiei, prin sec. al VI-lea. Din cele mai vechi texte bizantine rămase din sec. IX-lea. reiese că ungerea se practica în cadrul Liturghiei Euharistice, imediat după cuminecare.

Cel mai vechi manuscris liturgic bizantin, care este Codicele Barberini 336, cuprinde rugăciuni pentru ungerea bolnavilor, fiind cel mai vechi Molitfelnic păstrat în manuscris din secolul VIII cuprinzând textele ecteniilor şi rugăciunilor liturgice al preotului. Manuscrisul conţine trei rugăciuni pentru bolnavi şi două rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului. De asemenea se păstrează o scurtă descriere a ungerii de la Arhiepiscopul Theodulf de Orleans din secolul IX. O descriere completă a rânduielii apare în secolul al XI-lea într-un manuscris păstrat în Biblioteca Naţională din Paris şi este un Molitfelnic patriarhal din 1027 pentru folosul unui preot slujitor de la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol.

O descriere amplă a rânduielii găsim şi într-un alt manuscris din secolul al XII-lea, Codicele Sinai gr. 973.

Din secolul al XIII-lea, săvârşirea ungerii încetează să mai fie folosită în cadrul Liturghiei fiind făcută separat, iar treptat elementele provenind din Liturghie sau din cadrul Utreniei au fost eliminate, din secolul al XIV-lea slujba dobândeşte forma actuală.

Rânduiala actuală a Sfântului Maslu în prima parte se aseamănă cu cea a Utreniei fiind un fel de priveghere prescurtată la care se adaugă partea finală a Utreniei. Canonul este opera lui Arsenie, Arhiepiscopul Ciprului. Partea a II-a cuprinde binecuvântarea untdelemnului, iar partea a III-a ungerea repetată de șapte ori, apoi prochimenele, Apostol, Evanghelie, partea a IV-a cuprinde rugăciunea de dezlegare în timpul căreia Sfânta Evanghelie este pusă pe capul bolnavului. La început, în timpul rostirii acestor rugăciuni, preoţii puneau mâinile pe capul bolnavilor însă din secolul al XIV-lea, aşezarea Evangheliei pe cap a înlocuit punerea mâinilor. Partea a V-a cuprinde otpustul.

În ceea ce priveşte săvârşirea slujbei, se pot identifica două modele care s-au urmat: greceşti şi slavone. Rânduiala românească poartă amprenta ambelor practici.

Maslul cuprinde câteva elemente principale:

Pocăința, pentru că la originea vindecării bolii se află iertarea de păcate. După cum sufletul și trupul sunt inseparabile în firea umană, așa și păcatul și suferința au o legătură strânsă (Luca 5, 23-24). A pune capăt păcatului prin pocăință înseamnă a curăță, restaura și întări sufletul, ceea ce are efect binefăcător și asupra trupului.

Citirea a șapte pericope biblice din Apostol și Evanghelie, care înseamnă că actul tămăduitor nu este un act medical, nici o tămăduire miraculoasă, ci este actul de compasiune a ”doctorului sufletelor și a trupurilor” noastre, adică a lui Hristos.

Cele șapte rugăciuni pentru binecuvântarea și sfințirea untdelemnului, împreună cu șapte ungeri pentru bolnavi, săvârșite de preot, spre sănătate și izbăvire de toate bolile.

Untdelemnul cu care este uns bolnavul este simbolul milei dumnezeiești, al îndurarii divine, al bucuriei și al sfințeniei, dar și medicament, mijloc de însănătoșire, având o întrebuințare foarte veche, amintită și în Sfânta Scriptură (Luca 10,34; Marcu 6,13).

Părintele Dumitru Stăniloae spune că preoții ung bolnavul cu untdelemn la simțurile principale, în semnul crucii, iar semnificația crucii se vede prin cântarea: ”Doamne, armă asupra diavolului crucea ta ai dat nouă...”, astfel Hristos sălășluiește prin semnul crucii în bolnav, întărind sufletul și trupul lui. Crucea e mijlocul prin care vine puterea din trupul lui Hristos, care a biruit moartea.

Lumânările simbolizează plinătatea darului Duhului Sfânt, iar untdelemnul și făina dau început noii vieți primite în urma vindecării. Untdelemnul sfințit a fost folosit și în perioada Vechiului Testament pentru sfințirea altarului de jertfă, a obiectelor de cult, spre binecuvântare sau vindecare (Facere 28, 18; 31, 13) și simbolizează lumina vindecătoare (Ieșire 27, 20).

Acest untdelemn se poate pune în candelă să ardă, poate fi folosit la miruit sau se poate amesteca cu făina de la Maslu și să se facă pâinișoare din care se dă bolnavului să mănânce sau să bea din untdelemn. La Maslu nu este permis a se aduce untdelemn care a fost deja sfințit.

Cele șapte rugăciuni, ungeri și preoți înseamnă plenitudinea Bisericii, care întocmai ca un organism resimte suferința, infirmitatea și neputința unui mădular. Preoții se roagă nu numai pentru tămăduirea sufletului și a trupului și spre curățirea de toată patima și neputința, ci și pentru reintegrarea bolnavului în trupul Bisericii. (Dicționar de teologie ortodoxă)

Părintele Dumitru Stăniloae spune că în rugăciunile de la Maslu în care se cere deodată vindecarea trupului, iertarea păcatelor, alungarea vrăjmașului, toate acestea se cer pentru ca bolnavul devenit sănătos trupește și sufletește să poată trăi o viață curată, închinată slujirii lui Dumnezeu. De aici se constată diferență dintre Taina Maslului în Biserica Ortodoxă, unde se săvârșește pentru o viață întru sănătate, cu cel din Catolicism, unde apare ca o ungere înainte de moarte.

Temeiuri biblice pentru acestă Taină regăsim în mai multe locuri din Sfânta Scriptură. Astfel, în Vechiul Testament sunt mai multe profeții despre această taină: evreii îl cunoșteau pe Dumnezeu ca Cel ”Care te vindecă” (Ieșire 15, 26); apoi în Vechiul Testament găsim profeţii despre Sfântul Maslu, în legătură cu persoana lui Mesia: „Dar El a luat asupră-Şi durerile noastre şi cu suferinţele noastre S-a împovărat” (Isaia 53, 4). Momentul instituirii acesteia este făcută de către Însuşi Hristos Domnul, când li S-a arătat Sfinţilor Apostoli după Înviere şi i-a trimis la propăvăduire: „Celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni … peste cei bolnavi îşi vor pune mâinile şi se vor face sănătoşi (Marcu 16, 14-18). Practicarea Sfântului Maslu s-a făcut de către Apostoli chiar la începutul propovăduirii, care au fost iconomi, administratori şi nu instituitorii Sfântului Maslu: „şi scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi-i vindecau (Marcu (6, 13), iar mai apoi a avut loc generalizarea, regularizarea şi oficializarea acesteia „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacov 5, 14-15). De altfel, slujitorii Bisericii continuă activitatea taumaturgică al lui Hristos, aşa cum auzim şi la pericopele evanghelice citite în cadrul slujbei Maslului, fiind o continuare a vindecărilor minunate ale lui Hristos.

Nu doar vechimea practicii atestă calitatea de taină, ci mai ales conținutul, plinătatea harului. Sfântul Maslu adeverește atât adevărul scripturistic al practicii Bisericii, cât și marea iubire de oameni a lui Dumnezeu.

Necesitatea acestei Taine reiese din faptul că multe persoane sunt bolnave şi suferă, fie din cauza păcatelor ştiute sau neştiute, fie că şi-au rănit sufletul şi apoi se manifestă prin boli asupra trupului, fie că s-au născut așa, iar puterea lui Dumnezeu se arată prin tămăduire şi se întăreşte credinţa. Deci cauzele bolilor sunt multiple, iar vindecarea prin metodele şi mijloacele tradiţionale nu intervine întotdeauna, datorită cauzelor de mai sus, şi mai ales în aceste cazuri se arată mila şi ajutorul lui Dumnezeu prin Taina Sfântului Maslu, pentru care se şi roagă slujitorii: „Stăpâne Hristoase, Milostive, miluieşte şi tămăduieşte pe robii tăi”.

Biserica practică această slujbă în special pentru cei bolnavi care nu şi-au găsit vindecarea de boală prin mijloacele tradiționale, la medici care sunt şi ei buni pentru tămăduirea bolilor trupeşti, căci şi pe ei i-a făcut Domnul (Sir. 38, 12), dar sunt totuşi boli cărora nici până azi nu li s-a găsit medicamentul, vindecarea. Însă ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu (Matei 19, 26; Luca 1, 37). Astfel, vedem că Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind Evanghelia prin sate şi prin cetăţi, tămăduieşte orice boală şi orice neputinţă în popor (Matei 4, 23–25; 8, 1–4; 9, 27–35), iar această putere și misiune a lăsat-o apostolilor și prin ei slujitorilor din Biserică. Au fost cazuri când practic se săvârșeau și șapte sau nouă Masluri pentru cel bolnav pentru a interveni vindecarea, sau se făcea și repetarea spovedaniei.

Efectele principale ale Sfântului Maslu se pot arăta fie în vindecarea trupului, împreună cu iertarea păcatelor şi întărirea sufletului, fie intervine un ajutor la una dintre acestea dar care are efecte pozitive şi asupra celorlalte. Pentru bolnavii incurabili şi muribunzi efectul este mângâierea şi alinarea suferinţei, care devine scară către cer şi căutare a mântuirii.

Părintele Dumitru Stăniloae spune că această Taină poate fi socotită prin excelenţă o Taină pentru vindecarea trupului, prin care se evidenţiază valoarea pozitivă şi grija acordată de Dumnezeu trupului omenesc. Dar în același timp poate fi considerată și o taină a sufletului, pentru că prin ea, datorită faptului că se iartă și păcatele, se urmărește și vindecarea sufletului pentru dobândirea Împărăției Cerurilor. Efectele depind şi de credinţa celui ce primeşte aceasta Taină, după cuvântul Mântuitorului: „Fie vouă după credinţa voastră" (Matei 9,29), iar lucrarea Sfântului Duh în om, care este cerută și acordată prin Taina Maslului, nu s-ar putea realiza fără credința și căința bolnavului.

Maslul este adeverirea pentru cei care au credință că ceea ce nu este cu putință la oameni, este cu putință la Dumnezeu (Matei 19, 26).

Deci o condiţie obligatorie a oricărei vindecări miraculoase în Biserica lui Hristos este credinţa tare și statornică în harul si mila lui Dumnezeu. Fără acestea, Sfântul Maslu nu vindecă deplin.

Efectele harice ale Sfântului Maslu sunt mai multe, dintre care Sf. Apostol Iacov aminteşte două: vindecarea parţială sau integrală a suferinţelor trupeşti şi iertarea păcatelor. Iată ce zice în Epistola sa: “Rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui”. (Iacob 5, 15) Astfel, Taina Sfântului Maslu vindeca atât trupul de boli, cât si sufletul de păcate, prin ungerea cu untdelemn sfinţit. Alte efecte harice ale Sfântului Maslu sunt: întăreşte credinţa în Dumnezeu şi nădejdea mântuirii, aduce pace şi smerenie în inimă, pregăteşte sufletul pentru marea călătorie spre cer şi primirea Sfintei Împărtăşanii, alungă frica de moarte, uneşte şi împacă pe credincioşi prin harul Duhului Sfânt şi ne învredniceşte pe toţi de sfârşit creştinesc.

Bolnavul primește putere, nădejde spre vindecarea sufletului și a trupului și din comuniunea de rugăciune existente la Maslu prin rugăciunile comune ale preoților cu ale credincioșilor, dar și din credința multora în puterea tămăduitoare a lui Dumnezeu și dragostea mai multora arătată față de bolnav, care mai ales în starea de boală simte nevoia simpatiei, dragostei și comuniunii.

În același timp Maslul are ca efect atât îndepărtarea răutăților care vin de la oameni, cât și a celor care vin de la demoni, vrăjmași. De exemplu, izbăvire de farmece, descântece, blesteme, dezlegare din legăturile celui rău, etc.

Chiar dacă se recomandă spovedania înainte de Maslu, totuși efectele Maslului nu sunt condiționate de săvârșirea în prealabil a Tainei Spovedaniei (Lit specială).

Sfântul Maslu săvârșit de mai mulţi preoţi și făcut cu credinţă şi post pentru cei bolnavi și ungerea lor cu untdelemn sfinţit formează cea mai puternică slujbă şi rânduială de vindecare şi alinare a bolilor sufleteşti şi trupeşti în Biserica Ortodoxă.

Fiind sfințit și binecuvântat de preoţi de șapte ori: ”Doamne, Care cu mila și îndurările Tale...”, acest untdelemn este sfinţit şi plin de darul dumnezeiesc al Duhului Sfânt, ca şi apa Botezului și are puterea de a sfinţi sufletul şi de a tămădui trupul, a izgoni bolile, a vindeca rănile, a izbăvi de patimi, a curaţi întinăciunea păcatului şi a împărtăşi mila şi îndurarea lui Dumnezeu. De aceea, untdelemnul și făina rămase de la Sfântul Maslu trebuie păstrate cu grijă și pot fi folosite numai potrivit rânduielii din Biserica Ortodoxă (Sf. Simion al Tesalonicului, Despre Sf. Maslu, cap. 2).

Maslul are drept scop vindecarea persoanei în suferinţă. Creştinul nu poate ignora dubla manifestare a persoanei umane (aceea a trupului material şi a sufletului imaterial). Nu poate persista o boală sufletească în trup, fără să-i transmită acestuia suferinţa. Pentru acest complex psihico-fizic sunt adunate în slujba Tainei Maslului toate rugăciunile rostite de preoți spre remedierea stării de dezechilibru în care se poate găsi o fiinţă umană în multiplele situaţii ale existenţei sale.

Astfel, Taina Sfântului Maslu are în primul rând, un caracter sfinţitor prin efectul duhovnicesc de vindecare al bolilor sufleteşti şi apoi un efect de vindecare al bolilor trupeşti, fizice, atunci când această vindecare este folositoare pentru mântuirea sufletului bolnavului. Pentru că atunci când cineva are tăria sufletească de a suporta boala, purtarea cu răbdare a acestei suferinţe reprezintă tot o însănătoşire.

Atunci când în urma săvârşirii Sfântului Maslu survine decesul bolnavului, nu spunem că acesta nu şi-a atins scopul, deoarece învăţătura despre Sfântul Maslu nu presupune o însănătoşire sigură, ci ajutorul lui Dumnezeu, aşa cum binevoieşte El să-l rânduiască. Pe de altă parte, moartea este, pentru omul căzut, o stare de normalitate şi nu ar putea exista o Taină prin care să amânăm, ori de câte ori suntem bolnavi, moartea. Și în cazul morţii, într-o perioadă scurtă de timp de la săvârşirea Maslului, el este de ajutor prin curăţire şi pregătire pentru aceasta, după cum spune şi Serghei Bulgakov: „ungerea poate să săvârşească sau întoarcerea la sănătate sau creşterea puterii necesare unei morţi creştine”.

Acţiunea de sfinţire a untdelemnului, specifică acestei slujbe, apare ca element material prin care darul Duhului Sfânt se atinge de cel bolnav. Ca elemente definitorii apar în cadrul rânduielii: rugăciunea comunitară a preoţilor şi credincioşilor şi ungerea cu untdelemnul sfinţit a celui bolnav.

Taina Sfântului Maslu este Taina cu cele mai multe implorări şi cu cea mai îndelungată şi intensă participare a preoţilor. Trebuie subliniată participarea unui sobor de preoţi, arătând responsabilitatea colectivă a păcatului şi totodată unirea tuturor forţelor în lupta împotriva lui.

O altă condiţie obligatorie pentru cel ce vine la Sfântul Maslu şi doreşte să se vindece este ca mai întâi să-şi mărturisească toate păcatele şi să le părăsească, apoi să ceara sănătate şi iertare. Teologii ortodocşi subliniază faptul că elementul material este desigur untdelemnul sfinţit, dar el nu operează de la sine însănătoşirea, ci însăşi sfinţirea lui şi vindecarea sunt rolul rugăciunii celor mulţi în slujba săvârşită de preoţi. Ca şi la Cununie şi la Botez, unde naşii participă activ la Taină şi reprezintă comunitatea în care aceşti membri vor intra să vieţuiască ca persoană sau celulă a vieţii în comun, accentul iubirii şi întrajutorării se află şi la baza acestei Sfinte Taine, căci aceasta este rânduiala creştină, iar Tainele dau certitudinea relaţiei lui Dumnezeu cu poporul Său.

Primitorii Tainei sunt în principal cei bolnavi (Marcu 6, 13, Iacov 5, 14), pentru a fi tămăduiți de bolile trupești, în orice fel de suferință și la orice vârstă, reprimind sănătatea fizică prin care se poate constata ajutorul lui Dumnezeu. Însă datorită faptului că Maslul se săvârșește și pentru iertarea păcatelor, primitorii pot fi și cei sănătoși, inclusiv copii, nu numai o singură dată, ci și de mai multe ori. Existând tradiția săvârșirii Maslului de obște, menit să acorde o iertare generală de păcate, Sf. Simeon al Tesalonicului recomandă fiecărui creștin participarea la această taină. Este indicat ca cel bolnav înainte de slujba Maslului, să se spovedească pentru a obține iertare de păcate și dezlegare de la duhovnic, fiind pecetluit apoi prin Maslu spre tămăduirea trupului.

Săvârșitorii Tainei după cum spune și Sfântul Apostol Iacov sunt preoții, potrivit rânduielii Bisericii Ortodoxe în număr de șapte, ce închipuie cele șapte daruri ale Duhului Sfânt (Isaia 11, 2-3), practic însă dacă nu se pot aduna șapte, atunci pot săvârși cinci, trei sau cel puțin doi, pentru că Sfântul Apostol Iacov spune: să se cheme preoții Bisericii, nu un singur preot, totuși prin excepție, prin pogorământ, în stare de necesitate când mai mulți preoți nu se pot aduna, atunci poate săvârși și un singur preot.

Locul săvârșirii este de regulă biserica, dar se poate face și acolo unde se află bolnavul, oricând este nevoie. De obicei se săvârșește luni, miercuri sau vineri, sau în timpul posturilor. Maslul de obște se săvârșește și miercuri și joi în Săptămâna Patimilor, în amintirea ungerii Mântuitorului de către femeia păcătoasă (Luca 7, 37-38). Slujba Sfântului Maslu se face înaintea unei mese pe care se pune Sfânta Evanghelie, Sfânta Cruce, lumânări, un vas cu grâu sau cu făină și unul cu untdelemn, precum și șapte bețișoare de busuioc înfășurate cu vată, cu care preoții vor unge pe bolnav.

Biserica Romano-Catolică a considerat Maslul ca o slujbă săvârșită celor aproape de moarte, doar pentru întărirea sufletului în timpul agoniei, se numea „extrema unctio” (ungerea cea mai de pe urmă), o administrau doar muribunzilor, însă după Conciliul II Vatican s-au apropiat de rânduiala ortodoxă, folosind denumirea de ungerea bolnavilor. De asemenea, diferă și practica săvârșirii Tainei la Biserica Romano-Catolică, untdelemnul folosit este sfințit doar de către episcop, iar preotul face doar administrarea. Biserica reformată și sectele nu recunosc Taina Maslului.

 

Bibliografie:

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1978

Îndrumări Misionare, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986

Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1994

Credinţa Ortodoxă, Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 2000

Paul Meyendorff, Taina Sfântului Maslu, Ed. Renașterea, Cluj-Napoca, 2011

Pr. Medic Cornel Jupâneanț, Taina Sfântului Maslu – o interpretare teologică și medicală, Ed. Diecezană Caransebeș, 2012

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Liturgica specială, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980

Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Arhim. Prof. Ghenadie Nițoiu, Pr. Prof. Gheorghe Neda, Liturgica teoretică, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2002

 

Arhim. Calinic Covaci – Otlaca Pustă

Care are putere mai mare într-o icoană, numele inscripţionat sau chipul zugrăvit? Care este mai responsabil de consacrarea unei icoane?

Multe medii ecleziale consideră în mod eronat că înscrierea pe aurul icoanei a numelui celui zugrăvit reprezintă un act indispensabil pentru ca acea icoană să fie recunoscută ca fiind a acelei persoane. Şi totuşi numele lui Hristos şi a sfinţilor Săi nu răspunde nici de cât şi nici de cum le seamănă acestora chipurile din icoane, nici de calitatea acestor asemănări. Hristos trebuie clar şi imediat recunoscut în icoane după evidenţa pe care o oferă asemănarea lucrată de iconar, iniţialele Lui majuscule nefăcând decât să sporească ,,energetic” o sfinţenie deja existentă în asemănarea care-I găzduieşte dumnezeiasca prezenţă. În icoană, numele este cel care îl poate chema pe Hristos, dar numai chipul îl poate aduce.

Unii clerici şi unii credincioşi consideră că nu trebuie dată o atenţie exagerată asemănării chipului iconic cu prototipul, lăsând identificarea sfântului din icoană în seama numelui înscris, ca şi cum numelui i-ar sta în putere să acorde dispensă asemănării chipului iconic cu modelul: fie că seamănă cu Sfântul Pavel, fie că nu, dacă pe icoană îi este înscris numele, icoana este a Apostolului Neamurilor, nu a altcuiva! Şi totuşi, pare-se că fără asemănarea cu sfântul n-ar exista ,,picior de sfânt” în icoană. Potrivit Sfântului Teodor Studitul, chipul celui zugrăvit, prezenţa lui reală, nu sălăşluiesc decât în asemănare iar Sfântul Gherman, Patriarhul Constantinopolului, ne asigură că pe lemnul unei icoane, de pe care timpul, vântul sau ploaia au şters asemănarea chipului cu prototipul, se poate liniştit tăia ceapă! O icoană în care numele este indescifrabil, dar asemănarea cu prototipul este redată fără cusur, se dovedeşte salvată duhovniceşte, păstrându-şi sfinţenia şi puterea sfinţitoare. Se înşală sau se îndoieşte cineva asupra identităţii faimosului Pantocrator zugrăvit de Rubliov, păstrat ca prin minune pe o icoană aproape complet deteriorată de trecerea timpului, de pe care numele s-a şters demult? Oare dumnezeiasca privire poate aparţine altcuiva decât lui Hristos?

În schimb, o reprezentare în care numele sfântului este perfect descifrabil, dar asemănarea este complet ştearsă, îşi pierde statutul de icoană. Parafrazând un binecunoscut adagiu al aceluiaşi Sfânt Teodor Studitul, putem zicem că dacă într-o icoană ar fi suficientă prezenţa numelui, Hristos s-ar fi întrupat într-o inscripţie iar noi, de atunci şi până astăzi, n-am fi făcut decât să o rescriem cât mai idolatru şi mai îngrijit pe aurul icoanelor, închinându-ne de-a lungul secolelor sfintei caligrafii…

Tăria numelui, oralitatea lui nu s-au putut substituii niciodată puterii chipului dogmatic zugrăvit: tăria numelui cheamă, puterea chipului aduce.

Credinţa învăţată ne somează să distingem util tăria, de putere, chemarea, de invocare , capacitatea numelui strigat, de capacitatea chipului zugrăvit. Chiar dacă oricare icoană a Domnului adună toate cuvintele Lui, aşadar şi numele, chipul Lui rămâne mai cuprinzător decât înţelesurile şi puterea acestor cuvinte, fiind ,,şi putere şi viaţă”. Prin puterea chipului zugrăvit Hristos poate deveni efectiv prezent, prin tăria numelui doar ne aude, intervenind prompt prin sfinţii şi îngerii Săi, prin tăria divină a cuvântului dar fără să vină El Însuşi; procedează prin cuvânt, cum i-a cerut sutaşul, când l-a rugat să-i vindece sluga. (cf. Mat. 8,5-13; Luc. 7, 2-10)

Oricât de înalt înduhovnicită ar fi rugăciunea neîncetată a numelui lui Hristos, aceasta se bizuie şi ea pe icoana Domnului, fiindcă îşi trage tăria din chipul lui Hristos întrupat, din Arătarea iconică a Celei de a Doua Persoane a Sfintei Treimi.

Numele este tare, Chipul este putere. Fondul de aur mai este numit şi văzduhul icoanei, firmament strălucitor pe care aureolele sfinţilor luminează ca nişte sori. Fiind tării, numele lui Hristos, al Maicii Sale, ale sfinţilor Săi şi ale sfinţilor Săi îngeri sunt întotdeauna înscrise de iconar în partea de sus a imaginii, lângă aureole, ca astre pe cerul icoanei.

Indiferenţa contemporană a multor sinaxe de credincioşi şi a multor clerici faţă de asemănarea chipului din icoană face ca diverse ,,fizionomii” smintite, inscripţionate birocratic în aureole, să fie sfinţite ca icoane. Iată de ce, cercetarea conformităţii duhovniceşti a chipului şi asemănării unei imagini iconice are rostul de a nu lăsa ca fiecare comunitate parohială să-şi afirme gustul religios şi preferinţele iconice după cum o taie capul. Actuala cădere din asemănare a chipurilor din icoane se datorează în mare parte abuzului cultic de a sfinţii mai mult nume, decât asemănări.

Sorin Dumitrescu

Bucureşti

În ziua de 21 mai, Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte pe Sfinţii Împăraţi Constantin, şi pe mama sa Elena. Împăratul Constantin cel Mare (Caius Flavius Valerius Aurelius Constantinus, 272-337) a fost fiul strategului Constantius Chlorus (250-306), care între 305-306, cu numele de Constanțiu I, a condus partea de apus a Imperiului Roman. După moartea tatălui său, în provincia Britaniei, Constantin a fost proclamat împărat chiar de trupele conduse de tatăl său, Constanțiu I, deși potrivit sistemului de guvernare al vremii (tetrarchia), instituit de împăratul Dioclețian (244-311), nu Constantin ar fi trebuit să ajungă în această funcție înaltă.

Nerenunțând, la începutul domniei sale, la cultele păgâne și la cultul Sol Invictus, nu numai că a oprit pe teritoriul guvernat de el persecutarea creștinilor, dar a și returnat lor toate bunurile confiscate. Mai târziu, atitudinea lui de toleranță față de creștinism a devenit și mai accentuată. În anul 312, când se pregătea lângă Roma, la Pons Milvius, pentru o bătălie cu împăratul Maxențiu pentru cucerirea orașului etern, într-o vedenie i-a apărut crucea cu inscripția ”In hoc signum vinces” (Prin acest semn vei birui). Apoi, în vis a primit îndemnul de la Mântuitorul Iisus, ca trupele lui să poartă semnul crucii pe steagurile lor și așa să pornească în luptă. Constantin a ieșit victorios și a cucerit Roma, iar Maxențiu și-a găsit sfârșitul lângă câmpul de bătălie, înecându-se în apa Tibrului.

Evenimentele petrecute la Pons Milvius nu numai viața lui Constantin și soarta Imperiului Roman le-au schimbat radical, ci au adus creștinismului libertatea mult dorită și așteptată, prin care istoria Europei și a lumii, atât din punct de vedere politic, cât și sub aspect social și cultural, mai mult sau mai puțin, poartă de atunci amprenta învățăturilor primite de la Mântuitorul lumii. În anul următor (313), cu ocazia întâlnirii la Mediolanum (Milano) între Constantin și împăratul Liciniu (263-325), a fost promulgat faimosul ”Edict de la Milano”, un edict de toleranță, prin care libertatea religioasă a fost garantată în întregul imperiu, și prin care creștinii întemnițați au fost eliberați, cei exilați au putut să se întoarcă în casele lor, iar averile lor confiscate s-au returnat.

Gândindu-ne la condițiile miraculoase ale întoarcerii lui Constantin, deși nu atât el personal, ci mai mult politica, politica religioasă a Imperiului Roman s-a schimbat temeinic, nu putem evita evocarea celor petrecute cu fariseul Saul, viitorul apostol Pavel, pe drumul Damascului, scenă descrisă în Faptele Apostolilor (9,2-8). Iisus Hristos, apărut printr-o vedenie prigonitorului creștinilor din Palestina și Orientul Apropiat, schimbă atitudinea lui Saul în așa măsură, încât prin el, Apostolul Pavel, devine posibilă și reală îndeplinirea misiunii, poruncii date sfinților apostoli: ”Drept aceea, mergeți și învăţați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19). Această poruncă dată ucenicilor, ca prima piatră de hotar în planul mântuirii, pe lângă osteneala celor 12 apostoli aleși de Iisus, a fost dusă la îndeplinire de un alt ales, în mod special, de către Domnul. Rezultatul muncii lor și a urmașilor lor, în vremea domniei lui Constantin, devine mai mult decât evident. Creștinii și Biserica, în timp de trei secole, în ciuda prigoanelor sângeroase, a excomunicării din societate și a pierderii bunurilor, care erau o amenințare aproape permanentă, au devenit tot mai numeroși și puternici. Politica persecuțiilor nu se mai putea continua. Și atunci, Iisus Hristos, printr-o altă vedenie, în persoana lui Constantin a găsit omul potrivit – ca și în cazul lui Pavel – care dincolo de simpatia lui adevărată și practică față de creștini, a avut curajul și puterea de a renunța la politica odioasă, și în fine, inutilă a imperiului față de Biserica lui Hristos.

Împăratul Constantin a văzut în Biserică un element constructiv pentru societate și viitorul imperiului, a cărei înlăturare nu numai din punct de vedere moral, dar și practic ar fi fost un păcat. Nu a acordat Bisericii doar libertate religioasă. Încă de la începutul domniei sale, adică înainte de ”Edictul de la Milano”, a ajutat Biserica chiar și financiar. După edictul promulgat la Milano, ziua Învierii, Duminica a devenit zi de odihnă, preoților creștini li s-au acordat aceleași privilegii ca și sacerdoților cultelor păgâne, ca și alte drepturi speciale. Bani publici s-au dat pentru construirea bisericilor, și pentru alte instituții sociale. Împăratul Constantin cel Mare a ctitorit multe lăcașuri de cult, atât în Roma, cât și în noua capitală a imperiului, în Constantinopol, întemeiat de el.

Constantin cel Mare a avut grijă și de liniștea vieții bisericești. Fără implicare directă în viața Bisericii, la apariția ereziei arianismului, care a contestat dumnezeirea lui Iisus Hristos, în 325, a convocat la Niceea primul sinod ecumenic. Punând la dispoziția ierarhilor convocați condițiile reședinței lui de vară, cei prezenți, pe lângă condamnarea învățăturilor greșite ale lui Arie, au întocmit Simbolul Niceean și alături de câteva hotărâri canonice, au stabilit și socotirea datei Sfintelor Paști.

Deși s-a botezat doar pe patul lui de moarte, și pentru mult timp a păstrat titlul și funcția de Pontifex Maximus, pe el îl putem socoti drept model autentic pentru conducătorii creștini. În ceea ce privește interesele, la el pe primul loc era interesul și viitorul imperiului. Văzând pericolul real al prăbușirii Imperiului Roman, a reușit să renunțe la instinctul moștenit de la înaintașii lui, începând de la împăratul Nero, că toate necazurile vin din cauza creștinilor. Chiar dacă nu a reușit să salveze întregul imperiu, căci din cauza năvălirilor barbare partea de Apus în 476 s-a prăbușit, prin promovarea bine gândită și providențială a creștinismului a reușit să asigure supraviețuirea și viitorul Europei chiar într-o perspectivă milenară.

Dincolo de descoperirea folosului real al Bisericii pentru societate și țară, împăratul Constantin de la bun început a fost conștient și de necesitățile ei. Sprijinea Biserica în mai multe forme, asigura condițiile pentru funcționare și pentru îndeplinirea misiunii ei, pilda lui fiind urmată pe parcursul istoriei de mulți domnitori, politicieni sau oameni de alte categorii sociale, atât în Orient, cât și în partea apuseană a Europei. Și parcă această pildă a responsabilității pentru Biserica lui Hristos ar fi mai mult neglijată decât urmată și respectată în zilele noastre, nu numai de clasa politică, dar și de individul modern. Biserica, în concepția epocii noastre nu mai apare a fi atât de importantă cum vedea Constantin cel Mare. El a arătat și răbdare față de instituția dumnezeiască ajutată de el, lăsându-o să-și îndeplinească, pentru fericirea tuturor, misiunea ei primită de la Fiul lui Dumnezeu, încreștinarea treptată și blândă a oamenilor, de care nu numai epoca lui a avut mare nevoie, dar și celelalte vremuri din istorie. O muncă de care va fi nevoie întotdeauna, pentru că numai pe această cale ne putem asigura locul în împărăția lui Dumnezeu.

Prot. Marius Maghiaru

Budapesta

Joi, 12 Ianuarie 2012 13:06

Sfânta Taină a Cununiei

Scris de Pr. Florin Olteanu

Harul divin, ca energie dumnezeiască necreată, se revarsă asupra oamenilor prin lucrarea Duhului Sfânt, în scopul sfinţirii şi mântuirii acestora. Acest har, pierdut prin păcatul lui Adam, a fost redobândit oamenilor prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului: „Căci legea prin Moise s-a dat iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” (Ioan I, 17). Această putere, harul divin, îndreptează şi sfinţeşte pe credincioşi, ridicându-i de la starea lor firească la viaţa suprafirească în Iisus Hristos şi le dă tăria necesară de a progresa într-o nouă viaţă.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte celor ce le primesc harul nevăzut al Duhului Sfânt, iar din punct de vedere ecleziologic ele sunt mijloace prin care Hristos uneşte cu Sine şi cu Biserica pe toţi cei ce cred în El, au aşadar o funcţie unificatoare a credincioşilor în Hristos şi în Biserică.

Spre deosebire de Biserica noastră protestanţii şi unele denominaţiuni creştine, neagă caracterul supranatural, haric şi sfinţitor al Tainelor, văzând în ele simple simboluri, asemănătoare ceremoniilor simbolice din Vechiul Testament.

Toate tainele au fost instituite de Mântuitorul Iisus Hristos şi acest adevăr rezultă din textele Sfintei Scripturi: „ ... iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit” , precum şi din calitatea Apostolilor de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Cor. IV, 1), fiindcă ei au îndeplinit toate din încredinţarea şi în numele lui Iisus Hristos.

Cununia, Căsătoria sau Nunta este o sfântă taină prin care un bărbat şi o femeie care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a naşte şi creşte copii, aceştia primesc, prin rugăciunile episcopului sau preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la îndeplinirea scopului ei.

Familia, bazată pe căsătorie, a fost cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu în rai: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere II, 1). Prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă, Mântuitorul a arătat că acordă o cinstire şi o preţuire deosebită căsătoriei, pe care ulterior avea să o ridice din ordinea naturii în cea a harului. Harul ce se împărtăşeşte prin această taină este necesar pentru transformarea dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală desăvârşită, pentru menţinerea bunei înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj şi răbdare, toate greutăţile vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşii împreună de toate bucuriile acesteia.

Săvârşitorul acestei Sfinte Taine este episcopul sau preotul, care reprezintă, în mod vizibil, pe Hristos, Cel ce pecetluieşte şi sfinţeşte legătura realizată între cei doi, prin consimţământul lor. Romano-catolicii micşorează caracterul de Taină al nunţii, afirmând că săvârşitorii acesteia sunt cei ce se căsătoresc, iar preotul e numai un martor, fără de care căsătoria nu e valabilă. Primitorii Tainei sunt doi creştini ortodocşi, parte bărbătească şi parte femeiască, necăsătoriţi, care nu se află într-un grad de rudenie apropiată. Căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi sunt admise cu condiţia ca pruncii născuţi în familie să fie crescuţi în credinţa ortodoxă. Biserica noastră Ortodoxă înfăptuieşte căsătoria a doua şi a treia, din pogorământ, pentru lipsă de înfrânare.

Însuşirile esenţiale ale căsătoriei sunt unitatea şi indisolubilitatea. Cea dintâi însuşire arată că ea este o singură legătură între un singur bărbat şi o singură femeie (monogamia), iar cea de-a doua, că această legătură nu se poate desface, ea fiind încheiată pentru întreaga viaţă, aşa cum afirma Mântuitorul Iisus Hristos: „Ceea ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă” (Matei XIX, 6). Biserica Ortodoxă, pe temeiul cuvintelor Mântuitorului: „Oricine va lăsa pe femeia sa în afară de pricină de desfrânare... şi va lua alta, săvârşeşte adulter...” (Matei V, 32 şi XIX, 9), admite divorţul pentru pricină de desfrânare, ca şi pentru alte motive echivalente în gravitate, arătate de dreptul bisericesc.

Biserica Romano-Catolică nu îngăduie divorţul pentru nici un motiv, iar dacă cei doi soţi nu voiesc să convieţuiască nicidecum, atunci le impune separaţia de masă şi de aşternut, în speranţa că ei se vor împăca. Protestanţii şi denominaţiunile creştine nu recunosc caracterul de Taină al căsătoriei, deoarece, după ei, nu găsim nici materie, nici transmitere de har, nici făgăduinţă de iertare a păcatelor. După ei, căsătoria nu e decât consimţământul reciproc pe care şi-l dau viitorii soţi spre a trăi împreună, întemeind astfel o familie. Expresia „şi vor fi amândoi un trup” (Facere II, 24 şi Efeseni V, 31), arată, după afirmaţiile lor, doar strânsa legătură fizică, intimitatea şi unitatea naturală dintre cei doi soţi, fără a avea semnificaţia unei legături harice. De aceea, la ei ritualul căsătoriei este foarte simplu, constând numai din câteva rugăciuni, prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântare asupra soţilor, în scopul convieţuirii şi continuării neamului omenesc. Împotriva caracterului de Taină al căsătoriei, ei aduc îndeosebi obiecţia că în textul de la Efeseni V, 32, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Taina aceasta mare este...”, nu se referă la legătura dintre bărbat şi femeia, deci la căsătorie, ci la legătura dintre Hristos şi Biserică, pe care Apostolul Pavel o numeşte taină mare. Faptul că expresia „taină mare” se referă la căsătorie şi nu la legătura dintre Hristos şi Biserică rezultă din construcţia logică a întregului text scripturistic de la Efeseni V, 22 până la V, 32, unde Apostolul vorbeşte despre legătura dintre bărbat şi femeie prin căsătorie, pe care o compară cu legătura dintre Hristos şi Biserică, şi nu invers. Aceasta înseamnă că în primul plan al raportului se află căsătoria, iar în al doilea legătura dintre Hristos şi Biserică. Acest fapt se înţelege cu atât mai uşor, cu cât aici (în textul respectiv) Sfântul Pavel şi-a propus să vorbească efesenilor despre căsătorie şi nu despre legătura dintre Hristos şi Biserică, deci peste tot pe primul plan se află căsătoria. Aşadar, respectând regulile ermineutice privitoare la context, numirea de „taină mare” se referă la căsătorie, legătură care este ca o icoană fidelă a celei dintre Hristos şi Biserică.

Ca Nunta să fie cu adevărat Taină mare şi sfinţită trebuie să îndeplinească, aşa cum afirma Părintele Ilie Cleopa, într-un interviu acordat „Călăuzei Ortodoxe”, unsprezece reguli canonice şi doar atunci când se face după aceste reguli ea este cu adevărat creştinească şi adevărată Taină mare. Nunta este rădăcina firii omeneşti, cum o numeşte dumnezeiescul Apostol Pavel. El spune aşa: „Dacă rădăcina este sfântă, sfinte vor fi şi ramurile, iar dacă rădăcina este sălbatică, sălbatice şi rele vor fi şi ramurile ei”.

1. Prima condiţie sau rânduială canonică, şi aici ne aducem aminte de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur, este să nu se ia neamurile în căsătorie. Preotul bisericii este părintele întregului sat sau al parohiei. Este cel dintâi care trebuie să ştie câte nunţi are în comunitate şi dacă nu cumva petenţii sunt rude. Spiţa de rudenie şi arborele genealogic al unei familii se împarte în cinci: rudenie suitoare şi coborâtoare, colaterală, din cuscrie, precum şi din dumnezeiescul Botez sau din fii adoptivi.

- Rudeniile suitoare sunt: tata, bunicul, străbunicul etc. Cele coborâtoare sunt: feciorul, nepotul, strănepotul. Acest fel de rudenii nu se pot lua niciodată în căsătorie, dar şi din imposibilitate de vârstă.

- Rudeniile colaterale, care fac cruce cu cele de sânge, cele suitoare şi coborâtoare adică: tata, băiatul (sora), vărul întâi, vărul al doilea şi vărul al treilea. Tata cu mama sunt de gradul întâi; fratele cu sora sunt de gradul al doilea; verişorii întâi sunt de gradul al patrulea; verişorii al doilea sunt de gradul al şaselea. Toţi aceştia n-au voie să se ia în căsătorie unii cu alţii. Cine intră în această rudenie colaterală iarăşi intră în rudenie de sânge.

- Rudeniile de cuscrie, din două şi din trei neamuri în laturi. Adică un bărbat a fost căsătorit cu o femeie, s-au încuscrit părinţii femeii cu părinţii lui. Sunt rudenii din două laturi. Dar dacă-i moare femeia şi bărbatul ia altă femeie au devenit trei neamuri în cuscrie, că s-a mai încuscrit şi cu părinţii celei de-a doua femei. Aici se opreşte căsătoria până la gradul cinci, dezlegându-se la gradul şase.

- Rudeniile din dumnezeiescul Botez. Aceste rudenii sunt oprite să se ia în căsătorie până la gradul şapte inclusiv. Naşul, dacă a botezat un copil, băiatul acela, dacă a crescut, nu poate lua pe fiica naşului, dar nici pe fata fiului, nepoata de la fiu. De abia poate lua pe strănepoata naşului. Tot aşa şi dacă acest băiat al naşilor ar avea un băiat, nu poate lua pe fata naşului.

- Rudenia din fii adoptivi. Ai luat un băiat, l-ai adoptat, l-ai trecut pe numele tău, el poartă numele tău în societate. Cum este fiul tău de sânge aşa-i şi acela înaintea lui Dumnezeu, după ce l-ai înfiat. Copilul acela dacă are o soră sau un frate, nu poate să ia un copil al părintelui sau dacă ar avea un nepot.

Aşadar, de orice nuanţă şi spiţă de rudenie este cineva, dacă păşeşte peste rudenii şi se iau în căsătorie se face incest şi amestecare de sânge şi este blestem şi nenorocire pe ambele familii, care s-au încuscrit şi pe tinerii care s-au luat în căsătorie.

2. A doua condiţie canonică a nunţii ortodoxe este să se învoiască tinerii, să se placă mirele şi mireasa, băiatul şi fata. Mare păcat şi mare greşeală fac părinţii care dau fata după cine nu-i place, sau obligă pe fecior să ia cutare fată, pentru că are avere multă, sau că-i frumoasă, sau cine ştie ce alte condiţii. Aceşti părinţi care îndeamnă copii să se căsătorească împotriva voinţei lor sunt nişte ucigaşi care-i bagă în ispită, pentru că ei se căsătoresc la insistenţa părinţilor, iar apoi din felurite motive se ajunge la despărţire. Aici toate păcatele ce urmează despărţirii se datorează părinţilor, care i-au îndemnat şi cad pe umerii lor.

3. Cea de-a treia rânduială a nunţii canonice este ca să se învoiască şi părinţii lor, atât ai băiatului, cât şi ai fetei. Nu-i binecuvântarea lui Dumnezeu dacă tinerii se plac unul pe altul şi părinţii nu se împacă. Atunci nunta este Taină când Dumnezeu le dă în gând şi părinţilor şi tinerilor să se învoiască la nuntă. Atunci este nunta binecuvântată când se învoiesc şi tinerii şi părinţii, când fac tocmeală de bunăvoie între această cuscrie şi copiii lor.

4. A patra rânduială a nunţii canonice este ca tinerii să se căsătorească din timp. Ne punem întrebarea: de ce? Pentru ca să nu greşească până la căsătorie. Nunta e cinstită atunci când amândoi sunt feciorelnici, şi băiatul şi fata. Biserica apără întotdeauna neprihănirea şi curăţia. De asemenea să se aibă mare grijă ca nu cumva să se ia în căsătorie după ce a căzut în păcat, băiatul sau fata, cu altcineva.

5. A cincea rânduială a nunţii canonice. Înainte de a face nuntă, cu cel puţin o săptămână, tinerii trebuie să meargă la duhovnic, pentru spovedanie, ca aşa să fie pregătiţi şi pentru Sfânta Împărtăşanie. Spovedania trebuie bine făcută fiindcă ea este ca un al doilea botez, care curăţă de toate păcatele.

6. A şasea rânduială a nunţii canonice. În ziua când are loc nunta mirele şi mireasa trebuie să meargă la biserică, împreună cu părinţii băiatului, ce se numesc socrii mari şi părinţii fetei, adică socrii mici, să asculte cu mare evlavie Sfânta Liturghie, predica şi toată rânduiala.

7. A şaptea rânduială a nunţii canonice. În ziua când are să-i cunune, dacă preotul, la mărturisire, i-a găsit vrednici pe aceşti doi tineri, să le dea Sfânta Împărtăşanie, adică să-i cuminece cu Trupul şi Sângele Domnului. Tinerii, în această zi, se învrednicesc de două Sfinte Taine, anume Împărtăşania şi Cununia.

8. Cea de-a opta rânduială canonică a Bisericii lui Hristos pentru nunta cea adevărată, creştină, este ca preotul duhovnic, care i-a mărturisit pe aceşti tineri şi cunoaşte viaţa lor, dacă ştie că unul din ei a căzut în păcat până la cununie, mirele sau mireasa, n-are voie să-i pună cununia pe cap, pentru că face păcat de moarte. Dacă vreunul s-a încununat nevrednic, cu osândă s-a încununat. Biserica lui Hristos, care este „stâlp şi întărire a adevărului”, încununează numai pe cei feciorelnici, care şi-au păzit fecioria până la nuntă. Numai acelora Biserica are voie să le facă această mare cinste, de a le pune cununa pe cap, această cunună a biruinţei asupra păcatului trupesc, asupra patimilor şi a stricăciunilor, că s-au luptat în viaţă cu post, cu rugăciune şi cu înfrânare şi s-au păzit să fie biserică a Sfântului Duh, şi se încununează pentru că au biruit păcatul. Înainte vreme când un stăpânitor sau un împărat câştiga o împărăţie, având o oarecare biruinţă sau o mare bravură, era obiceiul să-l încununeze. Aşa şi la această Taină, Biserica încununează pe cei biruitori, pe cei viteji, care s-au luptat până la cununie să ţină fecioria neatinsă de păcatele trupeşti, spurcate. Biserica, care-i trupul lui Hristos, stâlp şi întărire a adevărului, nu încununează curvari, ci numai oameni curaţi, care şi-au păzit trupul şi sufletul până la cununie. Iar dacă preotul ştie de la spovedanie că ori mirele ori mireasa a căzut în curvie să nu-i pună cununa pe cap, să o pună numai celui care a fost cinstit. Preotul care pune cununia pe cap la oameni curvari, care au fost căzuţi sau sunt la a doua nuntă, este sub canon. N-are voie fiindcă face lucruri necanonice şi neaprobate de Biserica lui Hristos.

9. A noua rânduială a nunţii canonice. Nunta este o Taină şi nu se face cu lăutari. Canonul 117 al Soborului din Cartagina, precum şi alte canoane, osândesc pe creştinii care fac nunţi cu lăutari. Preotul, după ce i-a cununat pe tineri şi a terminat Sfintele slujbe, dacă este invitat la nuntă, la masa de cununie, să participe şi să binecuvinteze masa de nuntă, urându-le mirilor căsnicie fericită, spor, sănătate şi copii cuminţi şi sănătoşi.

10. A zecea rânduială a nunţii canonice. Dacă mirele şi mireasa n-au avut impedimente şi au fost împărtăşiţi cu Sfintele şi Preacuratele Taine şi s-au învrednicit în ziua nunţii de două Taine, n-au voie să se împreuneze unul cu altul trei zile şi trei nopţi după nuntă, dacă vor să le meargă bine toată viaţa lor şi să fie adevăraţi creştini.

11. A unsprezecea rânduială a nunţii canonice. Taină este nunta, cinstită este nunta şi patul neîntinat şi Hristos pe amândouă le-a binecuvântat, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel. Toată viaţa sa creştinul, de când se cunună şi până la moarte, n-are voie să se împreuneze cu soţia sa decât numai marţea şi joia, dacă nu-i post şi dacă nu-i sărbătoare atunci. Chiar şi ştiinţa vine în ajutor Bisericii şi adevereşte acest lucru, că cei ce se împreună prea des slăbesc puterea şi vigoarea copiilor şi devin, pentru plăcerile lor, anormali. Lunea se ţine curăţenia pentru sfinţii îngeri păzitori şi pentru sănătate, miercurea şi vinerea pentru preasfintele şi înfricoşatele patimi ale Domnului. Sâmbăta se ţine curăţenia în cinstea Maicii Domnului şi pomenirea răposaţilor noştrii, iar duminica pentru preasfânta şi slăvita Înviere a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prin Care s-a mântuit neamul omenesc.

Aşadar Nunta este rădăcina firii omeneşti şi dacă rădăcina a pornit prost şi-i sălbatică şi stricată – că s-au luat doi care sunt sătui, femeia de bărbat şi bărbatul de femeie – de la început sunt rele şi ramurile. Acolo să nu se aştepte fericire în căsătorie sau linişte sau împăcare sau avere sau cinste, ci blestem, sfadă, sărăcie, boală şi toate răutăţile care vin din necinstirea Tainei Sfintei Cununii. Nunta aceea este numai de formă. Rădăcina ei este blestemată şi stricată, că-i rădăcină de preacurvari, nu-i rădăcină de oameni sfinţi şi feciorelnici. De aceea se strică toată societatea şi toate familiile, din cauză că nu se ţine rânduiala lui Hristos la nunţi, iar ea, nunta, în loc să fie taină mare, cum spune marele Apostol Pavel, este o amărăciune şi o slăbiciune a firii omeneşti. Creştinii ce au frica lui Dumnezeu şi vor păzi cu sfinţenie aceste rânduieli canonice lăsate de Biserica lui Hristos, aceia vor avea cei mai fericiţi copii pe lume, cei mai sănătoşi, cei mai cuminţi, cei mai talentaţi şi, totodată aceste familii vor avea cinste şi de la oameni şi de la Dumnezeu şi vor fi pildă de urmat în familie, în societate şi oriunde.

Familia este un aşezământ natural, chipul desăvârşit al societăţii, fără de care se tulbură sau se pierde fluviul vieţii, iar după învăţătura Mântuitorului este un aşezământ sfânt, „biserica cea mică”, în care creştinii îşi duc viaţa şi pot împlini mai uşor voia lui Dumnezeu. Prin familie creştinul devine colaborator al lui Dumnezeu în opera de continuă creaţie a vieţii. Iată de ce abaterea de la menirea principală a familiei este un mare păcat şi o mare primejdie pentru societate.

În lumina învăţăturii creştine familiile fără copii sunt socotite nu numai deficitare, ci de-a dreptul nevrednice în faţa lui Dumnezeu şi de ocară în faţa societăţii, iar o casă cu mulţi copii e ca o grădină cu flori, cu un izvor nesecat de bucurii şi mângâieri în viaţă, ca un pom încărcat cu roade. Voia lui Dumnezeu este poruncă sau lege pentru toţi acei care sunt chemaţi să se supună ei, ca să se bucure de viaţă şi să fie fericiţi.

Pr. Florin Olteanu

Chitighaz

Joi, 12 Ianuarie 2012 13:01

Ecumenism sau bună-convietuire ?

Scris de Prot. Origen Sabău

Relaţiile dintre biserica ortodoxă romană şi biserica reformată în parohiile Apateu şi Săcal din Ungaria

Dragostea ar trebui să fie reaprinsă şi întărită în rândul Bisericilor, astfel încât ele să nu se mai considere unele pe altele ca străine şi îndepărtate, ci ca rude, şi ca fiind parte a casei lui Hristos şi “împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei în Iisus Hristos” (Efeseni 3,6) Enciclica Patriarhiei ecumenice (1920): “Către Bisericile de pretutindeni”

Gândindu-mă la relaţiile dintre biserici, m-am intrebat: “ecumenism sau dorinţă de bună-convieţuire ? ”. În Sfânta Liturghie ne rugăm spunând : „Unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, ...”, ne întrebăm: este vorba aici doar de unirea credincioşilor, de unirea confesiunilor creştine sau de toate religiile ? Aş îndrăzni să spun, referindu-mă doar la confesiunile creştine, că marea familie creştină se aseamănă cu un „puzzle” care are forme diferite, mai mari sau mai mici, în funcţie de puterea de percepţie şi de păstrare a dogmelor creştine, dar aşezându-le pe fiecare la locul său formează un întreg, iar imaginea pe care o poţi percepe îşi arată splendoarea luminoasă a creştinismului, bazată pe iubire şi propovăduită de Mântuitorul Iisus Hristos. Profesorul savant Simion Mehedinţi (1868-1962), într-o carte a sa de popularizare pedagogico-creştină, intitulată „Poţi să fi om deplin fără să fii creştin ? ”, ce are drept motto cuvintele: „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie”, acest gând ne arata valoarea pe care o are fiecare confesiune în raport cu adevărul propovăduit în rândul credincioşilor săi.

Iisus Hristos a venit printre noi ca să ne inveţe şi să ne arate calea spre mântuire. A înlocuit într-un chip minunat îndeplinirea celor zece porunci cu doar două: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi. (Luca, 10, 27)

Învăţăturile, pildele, exemplul şi rugăciunea Mântuitorului au stat la baza Bisericii pe care a fondat-o. Desigur, cum la o lecţie predată de profesor nu înţeleg toţi elevii acelaşi lucru, nici cuvintele Sale nu au fost la fel interpretate de toţi, astfel că au apărut curente şi erezii. În acest fel învăţătura unică dată de Iisus tuturor oamenilor a fost alterată şi cum fiecare curent are pretenţia că este unicul care merge pe calea mântuirii, au apărut conflicte şi s-a încălcat astfel porunca Mântuitorului de a ne iubi unul pe celălalt. În această situaţie ecumenismul - privit ca o mişcare cu scopul de a-i uni pe toţi creştinii - pare să fie pentru unii soluţia salvatoare, iar pentru alţii - care nu înţeleg statutul cu totul deosebit al Mântuitorului de Fiu al Tatălui Ceresc, considerându-L doar ca un simplu reprezentant al unui lung şir de „iniţiaţi", noţiunea de ecumenism se extinde peste toate religiile lumii, mişcarea ecumenică având astfel ţelul de a uni toate religiile. Să fie oare ecumenismul soluţia căutată? Să recapitulăm câteva elemente din traiectoria creştinismului de la origini până în prezent: [1]

Începuturile au fost trasate de însuşi Fiul Tatălui Ceresc. Atunci oamenii au avut şansa unică de a asculta cuvintele dătătoare de viaţă din însăşi gura Mântuitorului. Au fost zeci de mii de oameni care L-au văzut şi L-au auzit, oameni care au vorbit între ei şi care L-au şi întrebat ca să înţeleagă mai bine ceea ce auzeau. Oameni care trăiau şi înţelegeau mentalităţile acelor vremuri, oameni care vorbeau limba ebraică şi aramaica acelor timpuri, limbi care, aşa cum se cunoaşte, foloseau adesea acelaşi cuvânt cu mai multe sensuri. Ei, cei ce trăiau atunci, erau cei mai în măsură să înţeleagă toate subtilităţile. Noi, oamenii mileniului al IlI-lea, nu mai ştim nici limba la fel de bine şi nici semnificaţiile acelor vremuri care ajung cu greu până astăzi. Cu alte cuvinte, contemporanii lui Iisus Hristos au avut şansa de a înţelege mai corect decât putem noi astăzi, ceea ce a spus Mântuitorul. Mai mult, şi râvna cu care I-au urmat învăţătura a fost incomparabil mai mare ca astăzi. Cantitativ aveau mult mai multă informatie, însăşi cuvintele Mântuitorului auzite chiar din gura Lui şi mărturiile altor zeci de mii de oameni, între care se numără Apostolii şi ceilalţi ucenici ai Lui. Putem deci, afirma că oamenii acelor timpuri au înţeles cel mai bine mesajul de mântuire al Fiului. Timpul este prilej de rătăcire a drumului, dar nici creştinismul nu a fost ocolit de acest pericol. Din fericire, Iisus Hristos a lăsat episcopi care, sub îndrumarea Duhului Sfânt, au reuşit timp de o mie de ani să readucă oile păstorite pe calea cea bună, depăşind cu succes ereziile apărute între timp.[2]

O grea lovitură dată Bisericii a însemnat anul 1054, prin apariţia marii schisme, care şi-a văzut trupul frânt în două. Biserica primeşte o nouă şi puternică lovitură după încă o jumătate de mileniu prin apariţia protestantismului. Dacă, în cazul marii schisme au intervenit şi probleme doctrinare subtile, nu uşor de depăşit, în cazul noului current, pe baza simplei opinii a unor oameni, au fost înlăturate din învăţătura Bisericii un mare număr de elemente fundamentale. Ca exemplu, a fost elaborată concepţia „sola fide", care afirmă că simpla credinţă ar fi suficientă pentru mântuire, care s-ar împlini şi în absenţa faptelor bune care să dovedească credinţa, ignorându-se astfel în mod deliberat învăţătura Mântuitorului Iisus Hristos.

Revenind la ecumenism, putem afirma că adevărul cel mai profund trebuie căutat tot la începuturi, că ştiinţa sau modernitatea nu pot fi folosite pentru a scuza devierile pe care le prezintă unele ramuri ale creştinismului de la singurul drum important, acela care duce la mântuire. Când se pune concret problema redobândirii unităţii, se caută acele puncte commune care încă mai leagă confesiunile între ele.

Cerându-i-se părerea Părintelui Cleopa asupra mişcării ecumenice, a răspuns plin de evlavie: „Este nevoie mai întâi de multă rugăciune, că fără Dumnezeu nu putem face nimic (Ioan 15, 5). întâlnirile între Biserici sunt bune, evanghelice, căci astfel creştinii se cunosc bine unii pe alţii şi încetează ura confesională. Insă, de aici până la unire este departe ca până la ceruri" [3], apoi şi-a exprimat convingerea că numai Dumnezeu deţine cheia împăcării universale şi ne-o va da la sfârşitul veacurilor. Totodată, acest mare învăţător al ortodoxiei moderne, atrage atenţia credincioşilor cerându-le „să fie cu mare grijă ca nu cumva să renunţe la ceva din tradiţia noastră milenară, din învăţăturile Sfinţilor Părinţi şi mai ales din dogmele Bisericii Ortodoxe, stabilite şi apărate de atâţia sfinţi şi cu atâta jertfă" [4].

Cu toate acestea, atunci cand vorbim despre bună convieţuire, vorbim mai întâi despre pacea între biserici. “Biserica Ortodoxă înţelege pacea şi înfăptuirea păcii ca aspecte indispensabile ale credinţei şi misiunii ei în lume. Pacea este deopotrivă o calitate a persoanei, iluminată de Duhul Sfânt, şi un dar al lui Dumnezeu către familii, comunităţi şi naţiuni. În Scriptură, tradiţia patristică şi liturgică pacea este un salut şi o realitate dinamică dăruitoare de har (In. 20, 19-21). Dumnezeu însuşi este pace (Jud. 6, 24) şi pace este darul Lui. Pacea este un semn al comuniunii cu Dumnezeu (Ps. 85, 8-13). Ea garantează eliberarea de frica şi ameninţarea duşmanilor; este inseparabilă de dreptate, fară de care nu există pace adevărată. Pe scurt, „pacea" este intrinsecă mântuirii (Rom. 16, 20; I Tes. 5, 23). Pacea este comuniune cu Dumnezeu şi Iisus Hristos este pacea noastră, căci El este garanţia comuniunii (Efes. 2, 14-17). „Deci fiind îndreptaţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos" (Rom. 5, 1). Sfântul Vasile cel Mare îi numeşte pe creştini „neam făcător de pace" căci „nimic nu este mai propriu creştinului decât să fie făcător de pace”.[5]

Pentru a exemplifica idea de pace intre biserici cred ca se cuvine să aducem aici si cateva cazuri concrete de buna convietuire şi dorinta comunitatilor de pace, ceea ce biserica o poate promova si implementa din aproape în aproape la nivel comunitar, iar apoi la nivel global. Pentru aceasta aş aminti buna convieţuire dintre biserica ortodoxă şi biserica reformată din Parohiile Apateu şi Săcal (Körösszegapáti şi Körösszakál), parohii ortodoxe ce fac parte din Protopopiatul Debreţinului şi aparţinătoare Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria.

Scurtă prezentare istorică a celor două comune Apateu şi Săcal şi a comunităţilor bisericeşti:

„Comuna Apateu se găseşte în unghiul format de Crişul Repede şi frontiera dintre R. Ungară şi România, la o distanţă de 1 km de graniţă, faţă în faţă cu comuna Cheresig din România.

Comuna Apateu este o aşezare veche. Pe timpuri a aparţinut Cheresigului. De aici vine prima parte a denumirii (Cheresig- Körösszeg), iar a doua îşi are explicaţia în faptul, că pe locul unde se găseşte azi comuna, cîndva era o abaţie (apátság), de unde i s-a adăugat cuvântul apati, formîndu-se astfel numele pe care îl are azi: Körösszegapáti.

Prima însemnare în legătură cu vechimea comunei o avem din anul 1214. în Váradi Regestrum („Registrul orădean") se aminteşte, că, la începutul secolului al XlII-lea, un om apătean a fost supus probei cu fier înroşit, ceea ce dovedeşte, că în secolul respectiv localitatea a existat deja. O altă însemnare arată că, în secolul al XlV-lea, comuna a avut şi un preot, cu numele Nicolae, care a plătit papei o contribuţie anuală de 13 bani.

Dezvoltarea comunei a fost întreruptă de năvălirea tătarilor în anul 1241, care au distrus aproape toată aşezarea. După plecarea lor, regele Bela al IV-lea a dăruit acest teritoriu cumanilor. În anul 1421, localitatea a ajuns în proprietatea familiei Csaky, în a cărei posesiune a rămas pînă în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea.

În secolele al XVI-lea si al XVII-lea, localitatea a suferit foarte mult din cauza turcilor. In anul 1660 a căzut victimă unui incendiu provocat de turci. În acest timp, populaţia s-a refugiat între munţi, sau s-a ascuns în pădurile şi stufărişurile din apropiere.

După plecarea turcilor a început revenirea populaţiei şi reîntemeierea localităţii, dar nu pe locul unde era vechea aşezare, numită „Kuniliş", care se găsea în apropierea Cheresigului, ci unde este comuna azi. Nu cu mult după aceasta, rîndurile locuitorilor s-au rărit în mod foarte simţitor din pricina unei ciume care a bântuit în aceste părţi. Această situaţie s-a mai agravat în urma răscoalei lui Rákoczi. În asemenea împrejurări, pentru a se asigura braţe de muncă, la începutul secolului al XVIII-lea, contele Csáky a adus din împrejurimile Beiuşului şi mulţi români, pe care i-a aşezat pe moşia sa ca iobagi. Aceşti români s-au stabilit aici în mod definitiv.” [6]

Întemeierea comunitaţii bisericeşti ortodoxe din Apateu

„Primul lăcaş de închinare a fost o bisericuţă modestă de lemn. Nu ne este cunoscută data construirii. Ceea ce se stie cu certitudine este că, deja prin anii 1740, comunitatea bisericească a fost bine închegată, ceea ce se atestă prin faptul că, în anul 1748, deci la abia şase ani de la apariţie, se găsea în proprietatea comunităţii bisericeşti un exemplar din Cazania de prăznuire a mitropolitului Neofit, dăruită acestei biserici de către credincioşii Blaga Petru şi Blaga Teodor, locuitori în această comună. Este regretabil că nu ni s-a păstrat şi numele preotului care a păstorit în acele vremuri la această biserică. În tot cazul, biserica, căreia i-a fost dăruită cartea, trebuie să fie acel lăcaş de închinare despre care se face menţiune în anii 1779 şi 1786. La această biserică, care în anul 1786 avea 52 de case ortodoxe române, au servit doi preoţi, anume: Nicolae Popovici (hirotonit în anul 1759) şi Gheorghe Drăgoiu (hirotonit în 1772), care ne sunt cunoscuţi. Nu se cunoaşte dacă Nicolae Popovici a început, după hirotonia sa, slujba preoţească la această comunitate, sau poate a venit din altă parohie. Se ştie în schimb că, în anul 1779, la această biserică serveau cei doi preoţi amintiţi.” [7]

Biserica de lemn a rezistat pînă la sfîrşitul secolului al XVIII-lea, cînd, în urma stricăciunilor, care s-au produs în cursul vremurilor, s-a procedat la demolarea acesteia şi construirea alteia. În anul 1799, încep lucrările de zidire a bisericii şi durează 8 ani. În anul 1807, s-a terminat biserica nouă, tîrnosită fiind de către Mihail Manuilovici, protopopul din Oradea.

Biserica ortodoxă română din comuna Apateu, cu hramul Sf. Ier. Nicolae, este construită în stil baroc. Este renovata integral între anii 1997 – 2002, începand cu schimbarea acoperişului şi izolarea zidurilor împotriva igrasiei. Biserica este împodobită cu pictură in stil neobizantin şi s-a folosit tehnica „frescă”, s-au montat policandre noi din alamă şi bronz, s-au schimbat geamurile şi s-a introdus căldura, pe bază de gaz.

În curtea bisericii este aşezată o cruce de piatră, înaltă de 3,5 m, ridicată de credincioşi în anul 1977 si bustul poetului naţional Mihai Eminescu, dezvelit in anul 2000, daruit de Universitatea din Oradea.

Întemeierea comunitaţii bisericeşti reformate din Apateu

Se cunoaşte că în anul 1686 ar fi existat o biserică construita din nuiele impletite, care din cauza degradari care s-a produs de-a lungul timpului s-a darâmat, iar credincioşii reformaţi au fost nevoiţi să adune fondurile necesare pentru construire unei biserici noi.[8] Astfel în anul 1742 s-au început lucrările bisericii noi, care s-a construit din vaioage pe fundaţie de carămida. Mai târziu in anul 1809 în locul clopotniţei s-a construit turnul bisericii care se finalizează in anul 1822 şi care gazduieşte clopotele de azi. Biserica este renovata integral in anul 1903 de catre un meşter numit Hajnal Abel şi tot atunci i se înalţă turnul bisericii. Se cunoaste faptul că în acelaşi an se achiziţionează din Oradea Mare de la o biserica romano-catolică orga, prin sprijinul financiar al lui gr.Csaki Kalman. Biserica este construită în stil baroc târziu. [9]

În opinia lui Fennzes Elek, în anul 1748 credincioşii reformaţi numărau 614 suflete , iar alte confesiuni (adică ortodocsi) 637 de suflete. Mai târziu intre anii 1911-13 se schimbă raportul astfel ca reformaţii numară 1027 suflete şi ortodocşi 663 de suflete. [10]

Comuna Săcal se găseşte în partea dreaptă a Crişului-Repede, la o distanţă de 4 km de la frontiera dintre Ungaria şi România, faţă în faţă cu localitatea Cheresig (România). Este o aşezare veche. A existat deja pe timpul stăpînirii romane. Aceasta se adevereşte prin cei 296 de arginţi descoperiţi în anul 1965 în imediata apropiere a comunei. Aceste monede datează din timpul lui Iulius Caesar (anul 60. î. Hr.) şi azi sînt păstraţi în Muzeul „Dery" din Debreţin. [11]

Mai tîrziu, în timpul migraţiunilor, comuna a ajuns în stăpânirea diferitelor popoare migratoare, din cauza cărora a suferit mult.

După istoricul maghiar Nadányi Zoltán, prima însemnare în legătură cu vechimea localităţii datează din anul 1248. În aceasta se aminteşte că ea a aparţinut familiei Szakali. Probabil de aici îşi are şi denumirea, pentru că, la început, aşezarea se numea Szokol, mai tîrziu Szakal, iar mai pe urmă, pentru a se deosebi de alte comune cu acest nume, i s-a zis Korosszakâl. [12]

Pe la sfîrşitul secolului al XlII-lea, localitatea a avut şi un preot, cu numele Ioan, care a plătit zeciuială episcopească în suma de 16 bani.

La sfîrşitul evului mediu se găseau aici două aşezări apropiate: Felso-Szakal şi Egyhazas-Sacal. Aceasta din urmă este comuna de azi, care în anul 1552 a ajuns în proprietatea familiei Csaky.

În cursul vremii, dezvoltarea comunei a fost stînjenită de multe greutăţi. Prima dată a fost distrusă de tătari (în secolul al XIII- lea), iar mai tîrziu, în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, a ajuns sub ocupaţie turcească. În acest timp s-a depopulat aproape complet, deoarece locuitorii, care au scăpat de cruzimea turcilor, s-au retras spre munţi, rămânând acolo, iar alţii s-au refugiat în alte părţi. Aceasta se dovedeşte prin populaţia refugiată şi stabilită în preajma comunei Komâdi (la o distanţă de 8 km de Korosszakal), printre care erau şi români.

După izgonirea turcilor, mulţi dintre urmaşii populaţiei băşti¬naşe s-au reîntors pe pămîntul strămoşesc. Nu peste mult timp însă, rîndurile lor s-au rărit şi mai mult din pricina unei ciume, iar în anii 1709 -1710 din pricina răscoalei lui Răkoczi.

În asemenea împrejurări, pentru a se asigura braţe de muncă, stăpînii de pămînt - la începutul secolului al XVIII-lea - au adus din regiunea Munţilor Apuseni români, pe care i-au angajat pe moşiile lor ca iobagi. Aceşti români s-au aşezat aici în mod definitiv.

Înfiinţarea comunităţii bisericeşti ortodoxe din Săcal

Din cele de mai sus reiese că printre locuitorii comunei care s-au refugiat dinaintea turcilor erau şi români. Cei care s-au reîntors după alungarea turcilor la vatra bătrână au trebuit să fie descendenţii acestora. Aceştia, împreună cu cei colonizaţi, au întemeiat comunitatea bisericească din această localitate. Ei şi-au construit modesta lor bisericuţă de lemn, care - se presupune - a existat pe locul numit Mártonffytanya. În urma noilor cercetări au ieşit la lumină unele dovezi care certifică existenţa acestei biserici încă înainte de anul 1788 (data construirii actualei biserici), care a fost socotit ca anul înfiinţării comunităţii bisericesti de către mulţi istorici.[13]

În Chiriacodromionul mitropolitului Ştefan din 1732 se găseşte următoarea însemnare de mare importanţă: „Iată eu popa Ion am dat această sfântă Poucenie o am dat lui popa Ilie din Săcal cu 17 florinti, ca să nu aibă nime nici o cale cătră dânsa. Anul Domnului 1759". Acest popă Ilie este preotul Ilie Câmpan, care a slujit credincioşii celor 59 de case, care formau, în anul 1779, comunitatea bisericească din această comună.[14]

Într-o conscripţie, întocmită în anul 1786 de către episcopul Ivel Avacumovici, Săcalul este amintit că are o biserică de lemn, 1 preot şi îi aparţin 62 de case.[15]

Din însemnarea din Chiriacodromionul din 1732, păstrat în această biserică, reiese că parohia Săcal deja în anul 1759 avea preot, iar în 1763 poseda clopotul. În ceea ce priveşte prezenţa românilor ortodocşi în această comună încă înainte de 1788, ei sunt atestaţi şi de unele însemnări din anul 1781, păstrate la biserica reformată din această comună, unde se găsesc următoarele: „Lângă pământul învăţătorului are pământ un om cu numele Dráguj (DRAGOI, n.n.). Tot acolo, în partea numită Dombi, este pământul preotului valah ".[16]

La ora actuală biserica ete renovată integral si este considerată monument istoric.

Înfiinţarea comunităţii bisericeşti reformate din Săcal

Se vorbeşte de existenţa unei biserici pe la anul 1700, a cărei construcţii nu se cunoaşte şi nu se ştie nici cum ar fi arătat, se amminteşte doar atât că din cauza stării de degradare biserica veche a fost demolată şi s-a ridicat una nouă. O notare, care datează din anul 1809, spunea; „Avere dintr-un copac, s-a construit biserica noastră, acoperişul s-a legat din papură. Spre răsărit tot la fel s-a construit turnul din lemn, care s-a ridicat la anul 1802...” [17]

În locul bisericii de lemn, meşterul Veres Károj a proiectat actuala biserică zidita în anul 1891, în partea de sud-vest a localităţii, tot atunci s-a zidit şi turnul bisericii. În anul 1980 se fac lucrări de renovare şi se modificări la gemuri, făcând rame simple din metal. Biserica este construita în stil neoclasic şi deţine 180 de locuri. Amvonul este construit în stil clasicist, la fel şi „scaunul lui Moise”, care provin din biserica veche.[18]

Din cele relatate pană aici, prezentând pe scurt istoria localităţilor Apateu şi Săcal, precum şi istoria formării comunităţilor bisericeşti din aceste localităţi, se poate observa că cele două confesiuni religioase, adică ortodoxă şi reformată, s-au dezvoltat aproape în aceeaşi perioadă de timp. Cu toate că de-a lungul timpului credincioşii şi-au exprimat orgoliile religioase în diferite forme, totuşi au găsit puncte comune prin care şi-au exprimat şi dragostea frăţească întru Hristos cu ocazia diferitelor sărbători pe care au invăţat să le respecte reciproc, precum şi prin faptul că şi-au creat praznice comune, bucurându-se şi sărbătorindu-le cu toţii împreună. Pentru exemplificare aş aminti câteva dintre ele, cum ar fi:

· Praznicul Naşterii Domnului Iisus Hristos sau Crăciunul, când credincioşii celor două confesiunni îşi colindă unii altora în seara de Ajun în cadrul bisericilor, fiecare în limba lor. Tot cu această acazie, în perioada postului praznicului se organizează şi un concert de colinde în cadrul bisericii ortodoxe, cu prticiparea şi a credincioşilor reformaţi;

· Cu ocazia Sărbătorii Sfintelor Paşti, noi, creştinii ortodocşi, participăm la invitaţia bisericii reformate, la un program cultural-religios în care se pregătesc diferite obiecte din hartie şi ceramică cu semnificaţie religioasă, pascală. Trebuie să amintim şi agapa frăţească ce se seveşte cu fiecare ocazie.

· Ziua eroilor se sărbătoreşte împreună, atât cu ocazia Înălţării Domnului, pecum şi pe data de 1 noiembrie, prilej cu care se depun coroane la monumentul eroilor din cele două localităţi;

· Ziua pâinii celei noi, o sărbătoare maghiară, care se ţine pe 20 august, la care perticipă tot satul, precum şi toate confesiunile;

· Comemorarea poetului naţional Mihai Eminescu, al cărui bust este aşezat în curtea bisericii ortodoxe Apateu, sărbătoare la care iau parte şi credincioşi reformaţi, în frunte cu pastorul lor, precum şi copii români şi maghiari, care recită din poeziile poetului;

· Pelerinaje la mănăstirile din România la care participa credincioşi din ambele confesiuni;

· Corul mixt al satului, format din credincioşi ortodocşi şi reformaţi, au reprezentaţii cu repertoriu aparţinând celor două confesiuni;

· La nivel şcolar, copiii aparţinând celor două biserici, învaţă cu ocazia diferitelor sărbători, obiceiuri care îi reprezintă, atât ca şi confesiune, precum şi ca naţiune;

· Şi alte manifestări religios-culturale asemanătoare, care, în opinia mea, îmbunătăţesc atât relaţiile dintre oameni, cât şi relaţiile confesionale.

Misiunea Bisericii este să trăiască şi să păstreze pacea lui Dumnezeu şi, în pofida unor greşeli omeneşti, să comunice în chip profetic lumii pacea lui Dumnezeu ca o binecuvântată lucrare pacificatoare.

Misiunea pacificatoare a Bisericii este inerentă angajamentului său continuu şi lucrării sale active spre unitatea tuturor celor ce îl mărturisesc pe Iisus Hristos ca Domnul şi Mântuitorul lor.

Biserica Ortodoxă are o credinţă nezdruncinată în unitatea umanităţii şi afirmă demnitatea intrinsecă a tuturor fiinţelor omeneşti fiindcă toate participă la iubirea lui Dumnezeu (Fac. 2, 7; Înţelepciunea lui Solomon 10, 1; F. Ap. 17, 26) şi sunt create după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 27).

Giula, 3.11.2011

Preot Ic.Stavr.Dr.Origen Sabău

Protopop al Protopopiatului Ortodox al Debreţinului

Consilier Cultural al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria



[1] Mircea Tîrziu, Consideraţii actuale asupra ecumenismului, Altarul Banatului nr.4-6, p.132, Editura Mitropoliei Banatului, 2007

[2] Iidem, p.133

[3] Ne vorbeşte părintele Cleopa, Editura Episcopiei Romanului, Roman, 1997, p. 23

[4] Idem, p.23

[5] Sf.Vasile cel Mare,Ep.11.Veyi Sf.Grigorie Teologul, Cuv..6,1,pg.34, 741A-744A şi Scris.145 către Verian,pg.47,248B

[6] Teodor Misaros, Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, p.27, Publicaţie a Uniunii Culturale din Ungaria, ediţia a II-a

[7] Idem, p.28

[8] Váradi Jóysef, Tisyántul református templomai I. p.257, Kiadja a Borsodi Református Egyházmegye Sajószentpéter, 1991, traducere de pr.dr.Sabau Origen

[9] Idem, p.257

[10] Ibidem, p.257

[11] Teodor Misaros, Din istoria comunităţilor bisericeşti ortodoxe române din Ungaria, p.213, Publicaţie a Uniunii Culturale din Ungaria, ediţia a II-a

[12] Idem

[13] Conf. Teodor Misaros, p.214

[14] Idem, p.214

[15] Ibidem, p.214

[16] Ibidem, p.215

[17] Váradi Jóysef, Tisyántul református templomai I. p.255, Kiadja a Borsodi Református Egyházmegye Sajószentpéter, 1991, traducere de pr.dr.Sabau Origen

[18] Idem, p.255

Sâmbătă, 27 August 2011 14:10

Anul nou bisericesc

Scris de Pr. Ioan Bun

Spre deosebire de anul civil, care începe la 1 ianuarie şi se încheie la 31 decembrie, anul bisericesc începe la 1 septembrie şi se încheie la 31 august, pentru că, după tradiţia moştenită din Legea Veche, în această zi (care era şi începutul anului civil la evrei), s-a început creaţia lumii şi tot în această zi şi-ar fi început Mântuitorul Iisus Hristos activitatea Sa publică, atunci când a citit în sinagogă cuvintele proorocului Isaia (cap. 61,1-2), care profeţeau despre Sine: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în război libertate. Să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare a Dumnezeului nostru. Şi să vestesc anul plăcut Domnului” (Luca cap. 4,18-19).

În centrul istoriei mântuirii noastre şi al activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului Iisus Hristos stă Jertfa Sa, adică Patimile şi moartea Sa pe Cruce, urmate de Învierea Sa din morţi. Tot aşa, în centrul sau inima anului bisericesc stau Paştile sau Sărbătoarea Învierii Domnului, cu Săptămâna Sfintelor Patimi de dinaintea ei.

Ca mijloc de comemorare a vieţii şi activităţii răscumpărătoare a Mântuitorului, anul bisericesc ortodox are în centrul său Sărbătoarea Sfintelor Paşti şi se împarte în trei mari perioade şi anume:

a) Perioada Triodului (perioada prepascală);

b) Perioada Penticostarului (perioada pascală);

c) Perioada Octoihului (perioada postpascală).

Fiecare dintre acestea cuprinde un anumit număr de săptămâni:

a) Perioada Triodului ţine de la Duminica Vameşului şi a Fariseului (cu trei săptămâni înainte de începutul Postului Paştilor, numit şi Postul Mare), până la Duminica Paştilor (în total 10 săptămâni). Primele trei săptămâni alcătuiesc vremea de pregătire sufletească în vederea începerii Postului, iar restul de şapte săptămâni – adică însuşi Postul Paştilor – este vremea de pregătire prin pocăinţă, post şi rugăciune, pentru marea Sărbătoare a Învierii Domnului.

b) Perioada Penticostarului ţine de la Duminica Paştilor până la Duminica I-a după Rusalii sau a Tuturor Sfinţilor (în total opt săptămâni).

c) Perioada Octoihului ţine tot restul anului, adică de la sfârşitul perioadei Penticostarului până la începutul perioadei Triodului. Este cea mai lungă perioadă din cursul anului bisericesc.

Toate aceste perioade, fiind dependente de data variabilă a Paştilor, încep şi se sfârşesc nu la date fixe, ci variabile de la an la an.

Fiecare din aceste trei perioade are în centrul ei un moment liturgic, către care gravitează toate celelalte sărbători ale ei şi anume:

Octoihul are ca Sărbătoare culminantă Naşterea Domnului urmată de Bobotează;

Triodul culminează cu Vinerea Patimilor;

Penticostarul se începe cu Paştile şi se încheie cu Rusaliile, cele mai mari sărbători ale creştinătăţii ortodoxe.

Fiecare din aceste perioade reînnoieşte sau comemorează anual o anumită latură sau parte din viaţa şi activitatea Mântuitorului.

Astfel, Perioada Octoihului comemorează evenimentele dinainte de venirea Mântuitorului, până în ajunul Patimilor Sale.

Perioada Triodului reînnoieşte activitatea Sa de Mare Preot, îndeplinită mai ales prin Jertfă, adică prin Patimile şi moartea Sa pe Cruce.

Perioada Penticostarului celebrează timpul dintre Înviere şi Înălţarea în slavă a Domnului, urmată de Pogorârea Sfântului Duh şi întemeierea Bisericii Creştine.

Prin urmare, în cursul fiecărui an bisericesc comemorăm din punct de vedere liturgic întreaga viaţă şi activitate a Domnului, în toate cele trei trepte ale misiunii Sale: cea de Învăţător, cea de Arhiereu şi cea de Împărat.

Astfel, prin întocmirea anului bisericesc şi prin orânduielile de cult, Biserica urmăreşte în primul rând ca Persoana şi amintirea Mântuitorului să fie prezente în chip tainic, dar real şi continuu, în fiecare din zilele şi din anii vieţii noastre.

Prin ciclul sărbătorilor mineale (de fiecare lună) din cursul anului bisericesc, concomitent cu comemorarea activităţii Mântuitorului, se reînnoieşte anual amintirea vieţii şi activităţii tuturor celorlalte Persoane Sfinte din iconomia mântuirii şi din istoria Bisericii: a Profeţilor şi a Drepţilor dinainte de El, care L-au aşteptat şi L-au prevestit, cât şi a Sfinţilor Apostoli, Propovăduitorii, Martirii şi a tuturor Sfinţilor care I-au urmat, care au activat şi s-au jertfit pentru Biserica Creştină, sau au contribuit, în vreun fel oarecare la progresul şi mărirea Ei. Fiecare an nou din viaţa Bisericii este, astfel, o istorie a iconomiei mântuirii în rezumat, reînnoită prin rânduiala liturgică, iar fiecare zi liturgică este o sărbătoare deschisă spre eshatologie.

Anul bisericesc ortodox este alcătuit din combinarea a două cicluri concentrice, dar deosebite, de sărbători:

Unul mobil (cu date variabile de la an la an) care se roteşte în jurul marii Sărbători a Paştilor şi are în centrul său exclusiv Persoana şi activitatea Mântuitorului Iisus Hristos.

Altul fix, care comemorează îndeosebi şirul Sfinţilor pomeniţi în fiecare zi din cele 12 luni ale anului calendaristic, începând cu 1 septembrie şi terminând cu 31 august.

Primul ciclu reprezintă o reminiscenţă a calendarului lunar al evreilor, iar al doilea este de origine pur creştină, fiind introdus în calendarul solar iulian.

Prima mare sărbătoare de la începutul anului nou bisericesc este închinată Naşterii Maicii Domnului (8 septembrie), care pune în lumină sfinţenia Maicii Domnului, chiar din primele zile ale anului bisericesc.

Să-i cerem ajutor prin rugăciune şi să zicem cu inimă smerită: "Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea, că din Tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru; că dezlegând blestemul, a dat binecuvântare şi, stricând moartea, ne-a dăruit nouă viaţă veşnică." Amin.

Pr. Ioan Bun

Micherechi

Miercuri, 10 August 2011 08:51

Adormirea Maicii Domnului

Scris de Pr. Alexandru Şereş

Între cele mai însemnate sărbători ale Bisericii Ortodoxe Române se numără şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, prăznuit în fiecare an la 15 august.

Cu prilejul acestei praznic este firesc să ne întrebăm: Cine este Maica Domnului şi pentru ce este considerată ea de Biserica Creştină Ortodoxă „mai cinstită decât heruvimii şi mai mărită fără de asemănare decât serafimii”? Răspunsul este uşor de dat: pentru că ea a născut pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Lumii! Era fiica Drepţilor (Părinţi) Ioachim şi Ana, care nu au avut copii până la adânci bătrâneţe. Acei doi soţi neîncetat s-au rugat lui Dumnezeu să-i binecuvinteze cu un copil, făgăduind că dacă Dumnezeu le va da un copil, îl vor închina Domnului. Dumnezeu ascultând cererea lor le-a dăruit o fiică, căreia i-au pus numele Maria. La 3 ani, după rânduiala Vechiului Testament, fiica Maria este adusă de părinţi la Templul din Ierusalim, centrul religios al evreilor şi acolo este închinată lui Dumnezeu. Pe atunci era Arhiereu Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul. Tradiţia spune că aducându-o pe copila Maria la Templu, Zaharia a fost inspirat de Dumnezeu, descoperindu-i-se că ea va fi Fecioara prevestită de Isaia Proorocul cu veacuri în urmă, că ea „va avea în pântece şi va naşte fiu, şi va chema numele lui Emanuel”. Maria a fost încredinţată Arhiereului de atunci, Zaharia, de la Templul sfânt. Va creşte la Templul din Ierusalim până la vârsta de 14-15 ani. La împlinirea vârstei de 15 ani, potrivit Tradiţiei, fecioarele închinate Templului părăseau Templul pentru a se întoarce la familiile lor, în vederea căsătoriei. Dar Fecioara Maria a făcut cunoscut arhiereilor şi preoţilor de la Templu că părinţii ei au făgăduit-o încă de la naştere lui Dumnezeu şi că ea însăşi doreşte o viaţă sfântă, în feciorie. Probabil că părinţii ei muriseră între timp, căci mai marii Templului au hotărât să o încredinţeze unei rudenii, bătrânului Iosif din Nazaret, om drept şi temător de Dumnezeu, care în faţa cunoscuţilor săi este un „logodnic”, dar mai cu seamă are rostul unui apărător, ocrotitor al Fecioarei Maria.

Dumnezeu a ales tocmai pe Fecioara Maria ca să nască pe Fiul Său. Aşa a trimis la ea în Nazaret pe Arhanghelul Gavriil, care i-a adus „vestea cea bună” zicându-i: „bucură-te, Ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei”, şi-i vesteşte Mariei că „ai aflat har la Dumnezeu...” (Luca 1, 28-31).

Din Sfintele Evanghelii, precum şi din Tradiţia Bisericii, reiese că Sfânta Fecioară care a devenit „Maica” lui Iisus, Domnul nostru, s-a bucurat de cinstire şi aleasă preţuire încă din timpul vieţii. Ea însăşi spune în convorbirea ei cu Elisabeta, cu puţine luni înainte de Naşterea lui Iisus, că „de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic” (Luca 1, 48-49).

De la începuturile Bisericii şi până azi ea a fost cinstită de toate neamurile creştine. Încă din primele secole creştine s-au rânduit patru mari sărbători pentru cinstirea ei: Naşterea (8 septembrie), Intrarea în Biserică (21 noiembrie), Bunavestire (25 martie) şi Adormirea (15 august).

Ne întrebăm: oare noi, cei de azi, trebuie să o cinstim? Răspunsul nu poate fi decât da, căci de vreme ce Însuşi Dumnezeu a cinstit-o, se înţelege că şi noi, ca fii ai lui Dumnezeu, avem datoria să o cinstim.

Tradiţia ne spune că Sfânta Fecioară a mai trăit unsprezece ani, în casa Apostolului Ioan, după Înălţarea lui Iisus la cer.

Tot Tradiţia ne spune că, înainte de sfârşitul ei, cu trei zile, Dumnezeu a trimis pe Arhanghelul Gavriil, să o vestească despre trecerea ei din această lume. Prima dată cu aproape 45 de ani în urmă o vestise despre naşterea „Cuvântului Vieţii”, acum îi vestise tot el despre mutarea ei la „Viaţă”, ea fiind „Maica Vieţii”. S-a pregătit duhovniceşte pentru această mutare la cer, pentru reîntâlnirea cu Fiul ei.

Sfinţii Apostoli fiind la propovăduire în toate părţile lumii, au fost îndrumaţi de Duhul Sfânt să vină la Ierusalim, pentru o ultima întâlnire şi pentru a o conduce pe ultimul drum al vieţii sale, pe aceea care a născut pe Învăţătorul lor.

La mutarea ei la Domnul, mulţi s-au învrednicit de vindecări minunate. Trupul ei înfăşurat în giulgiuri, cum era obiceiul la evrei, a fost aşezat în mormânt nou de piatră, în Ghetsimani.

Tot Tradiţia spune că Sfântul Apostol Toma a sosit după trei zile de la înmormântare, când a aflat pe Apostoli şi pe ceilalţi ucenici plin de lacrimi şi de întristare. A rugat să-i arate unde s-a înmormântat şi ca să ia piatra de pe mormânt ca să o mai vadă o dată. Când au deschis mormântul, au văzut că acesta e gol. Dumnezeu făcuse o nouă minune: ridicase pe Maica Sfântă la cer nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul. Era încă o dovadă a preamăririi ei de către Dumnezeu, căci trupul nu i-a fost supus stricăciunii, aşa cum se întâmplă cu toţi oamenii, ci a fost ridicat la cer.

Iată de ce această sărbătoare nu se numeşte „Moartea” sau „Îngroparea Maicii Domnului”, ci se numeşte „Adormirea Maicii Domnului”.

Ea nu a murit, ci doarme. Ea se află acum alături de Mântuitorul Iisus Hristos.

Preacurată şi binecuvântată, de Dumnezeu Născătoare, Marie, Maica cea bună a Bunului Împărat, varsă mila Fiului Tău şi Dumnezeului nostru, spre pătimaşul meu suflet, şi cu rugăciunile tale mă îndreptează spre fapte bune, ca cealaltă vreme a vieţii mele, fără prihană să o trec şi pentru tine Raiul să dobândesc, Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, care eşti una curată şi binecuvântată.

Pr. Alexandru Şereş

Crâstor

Marţi, 05 Iulie 2011 20:00

Sfântul Prooroc Ilie Tesviteanul

Scris de Pr. Florin Olteanu

Dintre marile personalităţi amintite în Sfânta Scriptură a Vechiului Testament una dintre cele mai luminoase este figura proorocului Ilie Tesviteanul, care a trăit în vremea regilor Ahab şi Iosafat, şi pe care Sfânta noastră Biserică l-a trecut în rândul sfinţilor, pentru faptele lui mari şi minunate. De asemenea noi creştinii îl cinstim în mod deosebit pentru că în el vedem forţa nepotolită a naturii, care stăpâneşte fulgerele şi tunetele şi care aduce ploi binefăcătoare pământului, holdelor, oamenilor şi tuturor vietăţilor.

Biserica a văzut în el pe omul lui Dumnezeu, drept şi temător, care a fost răpit la cer cu trupul, într-un car de foc, om ce n-a dat tributul morţii trupeşti şi care a fost în cinste pe muntele Taborului, fiind prezent la clipa minunată a Schimbării la Faţă a Mântuitorului Iisus Hristos pe acest munte.

Învăţăturile lui, faptele şi profeţiile cu care Bunul Dumnezeu i-a luminat viaţa, n-au fost scrise într-o carte care să-i poarte numele, ca a lui Isaia şi a celorlalţi prooroci, ci despre proorocul Ilie găsim scris în Sfânta Scriptură la Cărţile a III-a şi a IV-a a Regilor. Din aceste locuri, din Sfânta Scriptură, aflăm că proorocul Ilie a înfruntat pe cei 850 de prooroci mincinoşi ai zeilor Baal şi Astarteea şi totodată a arătat în faţa poporului puterea lui Dumnezeu, Care datorită rugăciunilor lui i-a aprins altarul pregătit de jertfă, dovedind în faţa întregului popor că numai Dumnezeul lui Israel, Făcătorul cerului şi al pământului, este Singurul Dumnezeu adevărat, pe când idolii neamurilor sunt doar închipuiri omeneşti.

Tot în Sfânta Scriptură este menţionat faptul că în vremea unei mari secete s-a retras în pustiu, unde a fost hrănit de un corb şi prin rugăciune a făcut ca să se deschidă cerurile cu ploi binefăcătoare pentru întreg pământul şi pentru omenire. Apoi a mers la Sarepta Sidonului şi a locuit în casa unei văduve, căreia i-a ajutat să trăiască prin minunea înmulţirii făinei şi a untdelemnului şi totodată înviindu-i pe unicul fiu, ce murise, pentru ca mai apoi această femeie să-l recunoască a fi omul lui Dumnezeu.

Fiind urmărit cu ură de regina Izabela, el se duce în pustie, unde stă în post şi rugăciune timp de 40 de zile, iar de aici pleacă spre Damasc, unde îşi alege ca şi ucenic pe Elisei. Tot aici este arătată minunea prin care Ilie arde cu foc pe slujitorii necredincioşi ai regelui Ohozia şi după cuvântul lui Dumnezeu, a murit şi necredinciosul rege. După ce a trecut, împreună cu ucenicul Elisei, apa Iordanului, profetul Ilie este ridicat cu trupul la cer de un car cu cai de foc, lăsând lui Elisei mantia sa, ca semn al puterii proorociei, mantie cu care Elisei va face şi el tot felul de minuni.

Acestea sunt întâmplările proorocului Ilie despre care aflăm din cărţile sfinte ale Vechiului Testament, dar despre el mai este amintit şi în Sfânta Evanghelie după Luca, atunci când participă la slăvita Schimbare la Faţă a Domnului Hristos, iar mai apoi în epistolele Sfântului Iacob, care laudă faptele săvârşite de Sfântul Prooroc Ilie.

Pornind de la lucrarea profetică a acestui mare prooroc putem vedea ce rol însemnat au avut proorocii şi proorocia în planul de mântuire pe care Dumnezeu l-a pregătit pentru om. Proorocia este darul de a vedea şi de a spune lucruri şi fapte ce se vor întâmpla în viitor. Istoria poporului evreu, cât este cuprinsă în cartea Vechiului Testament, stă mărturie despre apariţia profetismului şi lucrarea profeţilor. În viaţa acestui popor, numit ales, căruia Dumnezeu i S-a descoperit şi l-a lăsat păstrător în lume al credinţei într-un singur Dumnezeu, au apărut unul după altul, bărbaţi mari, inspiraţi de Dumnezeu, profeţi sau prooroci, care prin cuvânt puternic şi printr-o activitate deosebită au vestit oamenilor marile adevăruri ale vieţii şi au pregătit lumea să primească cu conştiinţa trează şi cu vrednicie momentele importante ale istoriei ce aveau să vină, dar mai ales venirea în lume a Domnului Hristos. De aici reiese destul de clar că această activitate a proorocilor a fost necesară. Ei au fost chemaţi să învioreze în conştiinţa omului ideea măreaţă a credinţei într-un singur Dumnezeu, ideea mântuirii prin jertfă şi prin idealul suprem al moralei şi al dragostei dintre semeni.

În Sfânta Scriptură a Vechiului Testament sunt enumeraţi foarte mulţi profeţi sau prooroci care au îndeplinit întru totul voia divină. Aşadar, prin toată activitatea lor, pe care profeţii au desfăşurat-o, ei au avut un rol important în pregătirea omenirii pentru venirea lui Mesia, Care venind în lume S-a jertfit pentru ea, răscumpărând-o din robia păcatului, restabilind pacea în sufletele tulburate, chemând la Sine pe cei osteniţi şi împovăraţi, deschizând tuturor calea mântuirii şi întemeind pe pământ împărăţia veşnică a lui Dumnezeu.

Pr. Florin Olteanu

Chitighaz

Miercuri, 22 Iunie 2011 23:47

Taina Sfântului Botez

Scris de Protos. David Pop

Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române de a proclama anul 2011 drept anul Sfântului Botez și al Cununiei creștine, ne dă prilejul de a propovădui Taina fundamentală ce ne permite să devenim mădulare vii ale Bisericii lui Hristos și ne deschide calea spre toate celelalte taine săvârșite de Domnul în Biserica Sa și esențiale mântuirii noastre.

Preînchipuit sub diverse forme în ritualurile și rânduielile vechi testamentare, botezul apare explicit în Noul Testament când ni se relatează activitatea misionară a Sfântului Ioan, numit și de aceea Botezătorul. Botezul lui Ioan este unul pregătitor nu unul desăvârșit așa cum mărturisește el însuși: „Ioan le-a răspuns tuturor, zicând: <Eu unul vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor; Acela vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc; a Cărui lopată este în mâna Lui, ca să curețe aria și să adune grâul în hambarul Său, iar pleava o va arde în foc nestins.>”

Botezul desăvârșit apare numai după Învierea Mantuitorului. Sfinții Apostoli au fost botezați în mod supranatural la Cincizecime atunci când Duhul Sfânt S-a pogorât asupra lor în chipul limbilor de foc. Ei sunt cei ce au împlinit porunca Mântuitorului : „Datu-Mi-S’a toată puterea în cer si pe pământ. Drept aceea, mergeți și învatati toate neamurile, botezându-le în numele Tatăului si al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte V’am poruncit Eu voua. Și iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin.” (Mt 28,18-20).

Episcopii și preoții hirotoniți de Sfinții Apostoli au păstrat din generație în generație această tradiție sfântă până astăzi. Sfinții Părinți ai Bisericii au înțeles în profunzime porunca aceasta, înțelegând că e absolut necesar ca toți cei ce vor să fie învredniciți de Taina Botezului mai întâi să învețe să păzească toate poruncile lui Hristos. De aceea, în Biserica primară pregătirea catehumenilor pentru Sfântul Botez era deosebit de importantă. Astăzi sunt celebre catehezele sfinților ierarhi care învățau cu acrivie tainele credinței pe cei ce se pregăteau să devină ostași ai lui Hristos. Printre cele mai frumoase cuvântări adresate catehumenilor amintim cele rostite de Sfinții: Sofronie al Ierusalimului, Vasile cel Mare, Grigorie de Nissa și Ioan Gura de Aur. Citindu-le astăzi putem observa cu usurință cât de înalt era nivelul de cunoștințe cerut catehumenilor pentru a fi botezați. Excepție făceau copiii, dar în cazul lor aparteneța la o familie creștina era o garanție puternică a educației profund creștine pe care urmau să o primească. Mai mult, nașii erau învățați că demnitatea lor înseamnă de fapt responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele finilor lor.

Astăzi, când majoritatea covârșitoare a botezurilor sunt săvârșite asupra copiilor, perioada catehumenatului aproape că a dispărut din practica bisericească. Apartenența pruncilor la familiile creștine nu mai este o garanție că vor fi și educați creștinește, cât despre demnitatea de naș ce am mai putea spune când aceștia sunt aleși mai degrabă după criterii de statut social sau financiare și nu după criterii creștine?

O șansă deosebită pentru a restaura deplin porunca lui Hristos de a învăța și a boteza este ora de religie, fie ea organizată la școală, fie la biserică.

Astăzi, în mod greșit și străin gândirii Sfinților Părinți se consideră adesea că botezul este necesar pentru a șterge păcatul ereditar și pentru dobândirea harismelor necesare mântuirii. Aceasta este o concepție profund limitată, deci eronată, inspirată din scolastica legalistă apuseană. De fapt, taina aceasta este cu mult mai profundă și mai bogată în realități duhovnicești.Botezul este moarte și înviere. Moare omul cel vechi lucrător al păcatului și învie omul cel nou îmbrăcat în Hristos, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel ”Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați și îmbrăcat”. Botezul este eliberare din robia diavolului și a morții și dobândirea nașterii de sus. Botezul este Cincizecime pentru cel botezat, pentru că în sufletul lui se pogoară Duhul Sfânt cu toată puterea și dăruind toate harismele necesare trăirii întru Dumnezeu. Botezul este încorporare în oastea cea luptătoare împotriva răului și săvârșitoare a binelui, care este Trupul lui Hristos, adică Biserica. Botezul este pomenire veșnică pentru că numele cel nou primit la botez este scris în cartea vieții în ceruri, adică în ”inima lui Dumnezeu”. Botezul este legământ și înfiere; cel nou botezat nu mai aparține familiei sale și nu-și mai aparține, ci este înfiat, devenind ucenic și frate al Mântuitorului Hristos și fiu al lui Dumnezeu după har, moștenitor și cetățean al Împărăției Cerurilor. Toate aceste daruri ale Sfântului Botez sunt exprimate atât de frumos în catehezele Sfântului Ioan Gură de Aur: ” Căci cei ce până ieri erau robiţi, acum sunt liberi şi cetăţeni ai Bisericii. Cei ce erau mai înainte întru ruşinea păcatelor, acum sunt întru îndrăzneală şi dreptate. Şi nu numai liberi, ci şi sfinţi; nu numai sfinţi, ci şi drepţi; nu numai drepţi, ci şi fii; nu numai fii, ci şi moştenitori; nu numai moştenitori, ci şi fraţi ai lui Hristos; nu numai fraţi ai lui Hristos, ci şi împreună moştenitori; nu numai împreună moştenitori, ci şi mădulare [ale lui Hristos]; nu numai mădulare, ci şi biserică; nu numai biserică, ci şi instrumente ale Duhului.[...] Mulţi cred că singurul dar este iertarea păcatelor, noi însă am numărat zece vrednicii. De aceea şi botezăm copiii, deşi nu au păcate: ca să li se adauge sfinţenia, dreptatea, înfierea, moştenirea, înfrăţirea, să fie mădulare ale lui Hristos, să devină sălaş al Duhului.”

Ca și în cazul celorlalte Taine, Sfântul botez săvârșit în biserică va continua pe parcursul întregii vieți și după moarte în veșnicie. Haina neîntinată a botezului trebuie păstrată curată căci este și haina de nuntă a veșniciei și orice pată care apare din nebăgare de seamă, din nelucrare sau slăbiciune omenească trebuie spălată în lacrimile pocăinței din Taina Mărturisirii. Sfinții Părinți vorbind despre lacrimi spun că acestea sunt o reînnoire a botezului. Harismele dobândite la botez trebuiesc neîncetat puse în lucrare. Nu mai așa ne facem împreună lucrători cu Duhul Sfânt sălășluit întru noi, dar încă nedobândit.

Nici unul dintre noi nu s-a născut creștin ci cu toții ne-am născut în apa botezului în pruncia noastră, dar așa cum faptul că ne-am născut în cultura română nu ne face automat și culți sau experți în opera lui Eminescu, tot așa și faptul că ne-am născut de sus, din apă și din Duh nu ne face automat și sfinți. Se vorbește tot mai mult de exigențele trăirii creștine. Lipsa unei vieți autentice în Hristos în Biserică este o lepădare de Taina Botezului, de aceea, după porunca lui Hristos, este esențial să învățăm toate câte ni le-a lăsat nouă, învățând, să ne botezăm, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, botezându-ne, să păzim toate. În acest sens este și Crezul părintelui Nicolae Steinhardt: „Mărturisesc cu un botez spre iertarea păcatelor și dezrobirea de sub jugul prejudecăților, micimilor și meschinăriei, spre adoptarea unor reacții creștinești în iureșul vieții de toate zilele, faptelor și evenimentelor ei.”

Noi clericii avem șansa de a fi împreună lucrători cu Hristos la săvârșirea acestei negrăite Taine, tot nouă ne revine responsabilitatea de a ocroti, de a învăța, de a educa și de a crește pe cei proaspăt botezați în numele lui Hristos, și îmbrăcați fiind noi cu harul Său, sa fim conștienți că toate aceste suflete se vor cere desăvârșite de la noi în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos, Căruia se cuvine toată slava, cinstea și închinarea împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt în vecii vecilor. Amin.

Protos. David Pop - Budapesta

<< Început < Anterior 1 2 Următor > Sfârşit >>
Pagina 1 din 2

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)