Construim Catedrala!


Apel pentru 1%

Pagina de Start Episcopie Episcop Pastorale Pastorală Paști 2010
3
2
1
Pastorală Paști 2010 PDF Imprimare Email

 

† Siluan

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini şi creştine din de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă şi pace, de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească îmbrăţişare!

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul,

Hristos a înviat!

Cu ajutorul Preabunului Dumnezeu ajuns-am din nou vremea cea sfântă şi binecuvântată, ceasul cel frumos al Sărbătorii Sărbătorilor, cea numită Împărăteasă şi Doamnă a tuturor celorlalte Sfinte Sărbători din timpul anului ale Bisericii noastre Ortodoxe, în care putem să spunem, iară şi iară, cu toată inima şi cu bucurie, acest frumos salut pascal moştenit de la moşii şi strămoşii noştri: Hristos a înviat! Putem să mărturisim din nou fraţilor noştri întru credinţă şi tuturor celor pe care în aceste zile îi vom întâlni, vestea cea bună pe care cel dintâi a spus-o îngerul Domnului, aflat lângă piatra mormântului gol, către femeile mironosiţe (Matei 28, 5-6), iar acestea, la rândul lor, către Apostolii cei ascunşi de frica iudeilor (Ioan 20, 19). Putem şi noi, astăzi, să mărturisim din nou, în faţa tuturor, credinţa noastră cea întru Hristos, Domnul nostru, Cel Răstignit şi Înviat, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire.

Aşa mărturisim de fiecare dată, când rostim Crezul sau Simbolul Credinţei, la Sfânta Liturghie. Şi această mărturisire este cu atât mai importantă în acest an, 2010, când prin hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe Române, în întreaga Patriarhie Română sărbătorim anul jubiliar al Crezului Ortodox, la împlinirea a 1685 de ani de la data desfăşurării celui Dintâi Sinod Ecumenic de la Niceea (325), care a statornicit primele şapte articole din Crez şi anul jubiliar al Autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, la trecerea a 125 de ani de la recunoaşterea oficială a acestei autocefalii (1885), adică a faptului de a-şi putea hotărî singură, cu ajutorul lui Dumnezeu, soarta. Aceste momente capitale, pe care le aniversăm, au fost determinante în istoria Bisericii Ortodoxe Creştine, în general, mai ales Primul Sinod Ecumenic, care dimpreună cu celelalte Şase Sinoade Ecumenice au stabilit dogmele sau învăţăturile fundamentale de credinţă ale Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Sau ele au avut un rol atât de important în afirmarea noastră ca Neam Românesc şi Creştinesc, cu o demnitate pe măsura acestei chemări, pe care vrednicii noştri înaintaşi ne-au dăruit-o. În felul acesta ne-am ctitorit Sfânta noastră Biserică Ortodoxă Română, în deplină comuniune dogmatică, liturgică şi canonică cu toate celelalte Sfinte Biserici Ortodoxe Surori, împărtăşindu-ne, pe pământul scump al Patriei noastre, de toate darurile lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Cele care întotdeauna au stat aproape de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe lângă iubiţii Săi Ucenici şi Apostoli, au fost câteva femei credincioase, care în calendarul şi în istoria Bisericii noastre Ortodoxe au rămas cunoscute cu numele de „Femeile Mironosiţe”. Lor, Sfânta noastră Biserică Dreptmăritoare le-a şi închinat o Duminică specială, cea de-a Treia după Învierea Domnului, numită dealtfel: „Duminica Femeilor Mironosiţe”. Ele, şi mai presus decât ele, Maica Domnului, cea care şi-a pus întreaga ei fiinţă la dispoziţia lui Dumnezeu, pentru ca Acesta să îşi poată îndeplini prin ea planul Său de mântuire a neamului omenesc, L-au ascultat şi L-au iubit pe Domnul, I-au stat întotdeauna aproape şi L-au slujit din avutul lor (Luca 8, 3). Deşi erau femei, mai slabe cu firea şi cuprinse de teamă, dar şi de bucurie adesea (Matei 28, 8), ele nu au ezitat să îşi arate dragostea lor faţă de Domnul, atunci când au hotărât să se ducă la mormânt, dis-de-dimineaţă, în ziua cea dintâi a săptămânii (Matei 28, 1), adică Duminica, ca să ungă cu miresme Trupul Cel mort al Domnului, făcându-şi astfel datoria faţă de Cel pe care Îl iubeau. Nimic nu a putut să le stea în cale şi copleşitoare le-a fost bucuria, dar şi teama, când au aflat piatra, care era mare foarte, dată la o parte de la uşa mormântului (Marcu 16, 3-4), iar pe Cel pe Care Îl credeau mort, să Îl vadă în faţa lor Viu şi strălucind de lumină. Acesta a fost darul cel mare pe care a voit să Îl facă Dumnezeu mai întâi Maicii Sale Preacurate şi celorlalte Femei Mironosiţe, adică le-a dăruit lor mai întâi să Îl întâlnească Înviat şi să cunoască Sfânta Sa Înviere din morţi. A voit Dumnezeu să le răsplătească dragostea cea mare faţă de El şi slujirea lor şi să le schimbe întristarea sufletului în bucurie. Ele să fie cele dintâi care să vadă cu ochii lor mântuirea lui Israel împlinită de către Singurul Om din lumea aceasta Care putea să o facă: Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, prin biruirea morţii şi dăruirea învierii pentru tot omul şi mai ales pentru cel care va crede în El (1 Timotei 4, 10).

Iar misiunea pe care femeile au primit-o îndată după ce L-au văzut pe Domnul Înviat şi chiar mai înainte ca El să le dea voie să Îl atingă (Ioan 20, 17), a fost aceea de a duce mai departe această veste bună, că moartea a fost biruită şi înghiţită de către viaţă, prin jertfa Domnului Iisus Hristos. Să spună şi Sfinţilor Săi Apostoli, pe care înainte de Răstignirea Sa i-a numit cu numele de prietenii Săi (Ioan 15, 14-15), această veste bună şi să le risipească şi lor din suflete teama şi îndoiala. Iată că Domnul Hristos Îşi îndeplineşte făgăduinţa faţă de ucenicii Săi: „Nu vă voi lăsa pe voi orfani, ci voi veni la voi” (Ioan 14, 18). Hristos, deşi toţi credeau că prin moartea Sa a dispărut odată pentru totdeauna din istorie, pentru că nu ştiau ce înseamnă învierea din morţi (Marcu 9, 10), nu doar că îşi plineşte cuvântul că va învia din morţi, ci le arată şi pe mai departe ucenicilor Săi, pe care îi iubeşte, pentru că au rămas cu El în încercările Sale (Luca 22, 28) dragostea Sa şi purtarea Sa de grijă. Aceasta înţelegând-o, chiar şi noi, creştini din secolul XXI, vom afla mângâiere şi sprijin de la Dumnezeu în încercările noastre.

Deşi nu s-au dumirit prea bine Femeile Mironosiţe despre învierea morţilor şi despre acest dar făcut de Mântuitorul Iisus Hristos oamenilor, ele au făcut ascultare de porunca Domnului şi au spus Sfinţilor Apostoli toate cele întâmplate. Chiar de n-au fost pe deplin crezute, totuşi unii dintre Apostoli au alergat la mormânt (Ioan 20, 4) să vadă de sunt adevărate spusele femeilor şi nu mică le-a fost mirarea văzând că este întocmai aşa cum li se spusese, dar pe Domnul Cel Înviat nu L-au întâlnit (Luca 24, 24).

Dar Învierea Domnului nu s-a făcut ca să fie ţinută sub tăcere şi pentru aceasta, la scurtă vreme după această minunată şi cutremurătoare dimineaţă, Domnul s-a arătat şi Sfinţilor Săi Ucenici, pe care i-a încredinţat căci cu adevărat El este şi că a înviat din morţi, fără a-i lipsi însă şi de mustrarea Sa făcută pentru împietrirea inimilor lor, pentru că nu i-au crezut pe cei care deja Îl văzuseră înviat. Domnul nu a lăsat prea mult la încercare nici credinţa lui Toma, marele absent de la această întâlnire de taină şi după şapte zile de la prealuminata zi a Învierii Sale, în acelaşi loc şi aproape în acelaşi fel şi-a cercetat din nou ucenicii, arătându-i lui Toma mâinile şi picioarele Sale, dimpreună cu coasta Sa cea străpunsă pe cruce, cu îndemnul: „şi nu fi necredincios, Tomo, ci credincios!” (Ioan 20, 27). Şi astfel, a mai adăugat Domnul o altă fericire la cele opt împărtăşite cândva ucenicilor, pe vremea când Îşi începea lucrarea: „fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut” (Ioan 20, 29), fericind pe aceia care îşi vor pune nădejdea în Dumnezeul Cel ce S-a Arătat, fără a cerceta prea mult, cu simţurile lor, tainele cele dumnezeieşti. Căci cu adevărat nu este pe acest pământ mai mare dar şi binecuvântare decât aceea de a avea credinţă în Dumnezeu şi în ajutorul Lui.

Iubiţi fraţi, cinstitori ai Învierii Domnului,

Nici Sfinţii Apostoli nu s-au întărit pe dată în credinţa lor, după ce L-au văzut pe Domnul Hristos Cel Înviat, după cum se poate lesne înţelege şi din îndemnul Său de a rămâne în cetatea Ierusalimului până ce se vor îmbrăca cu putere de sus (Luca 24, 49). Dar mai apoi, porunca Lui către aceştia i-a trimis în Ierusalim şi în Iudeea şi în Samaria şi până la marginile pământului, pentru a-I fi martori (Faptele Apostolilor 1, 8). Lui şi Sfintei Sale învieri, pentru ca tot cel care va crede în cuvintele lor şi se va boteza, păzind poruncile lui Hristos, să afle mântuirea. Şi nu puţini au fost cei care au crezut în Domnul Hristos şi L-au mărturisit pe El cu preţul vieţii, convinşi fiind că chipul acestei lumi trece, iar viaţa aceasta şi ea trecătoare şi stricăcioasă este, dar ei, prin credinţa lor în Hristos şi în cuvintele Sale, au nădejde că vor moşteni viaţa cea veşnică, dimpreună cu El, întru Împărăţia Tatălui Său. Această chemare şi către noi se-ndreaptă. Şi noi chemaţi suntem să credem în Domnul şi-n Învierea Sa şi Lui să-i fim dovadă în lumea aceasta de lut şi de păcat. De la botezul nostru întru Hristos primit-am şi noi acest dar al credinţei şi al biruinţei asupra morţii. Dar fără stăruinţă şi osteneală multă, el nu va rodi în sufletele noastre, după cum s-ar cădea şi după cum şi Dumnezeu voieşte. Atunci când candela credinţei va începe să strălucească necontenit în sufletele noastre, nu vor mai fi încercări din astă lume care să ne tulbure prea tare. Ele se vor risipi, pe rând, lovindu-se de stânca cea tare pe care, întru credinţă, Domnul Hristos o va întări şi în ale noastre suflete.

Să nu stăm, aşadar, prea mult pe gânduri, cu sufletele apăsate de povara lumii şi a păcatului, ci să alergăm şi noi, dimpreună cu Femeile Mironosiţe şi cu ceilalţi Ucenici, la piatra pe care îngerul a răsturnat-o de pe mormântul gol al Domnului, cu dorinţa de a-L întâlni şi de a-I sluji. Şi în El să ne punem nădejdea noastră, căci nu a fost vreodată, pe pământul nostru cel vechi de zile, un alt om, care, asemenea Lui şi în aceeaşi măsură, să îşi pună viaţa din dragoste pentru om şi pentru mântuirea lui. Pentru toţi oamenii, între care şi noi ne numărăm. Iar mai apoi, după ce ne vom fi bucurat de vederea sau de cuvântul Lui, precum acei ucenici râvnitori, să îi rugăm pe Maica Domnului, pe Sfinţii Săi Apostoli şi pe toţi Sfinţii Săi să ne ajute şi nouă ca să fim moştenitori ai Domnului Hristos şi ai binecuvântării pe care şi ei au primit-o. Şi astfel, primind mângâierea, pacea şi bucuria Domnului Hristos, Lui să-i încredinţăm toată viaţa noastră, rugându-L să ne dăruiască dragostea deplină în El şi bucuria de a putea mărturisi şi noi, la rândul nostru, tuturor, acest mare dar al Sfintei Sale Învieri.

Al vostru, al tuturor, de tot binele voitor şi către Domnul cel Înviat rugător,

† Siluan

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Giula, la Praznicul Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2010.

 

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)