Construim Catedrala!


Apel pentru 1%

Pagina de Start Episcopie Episcop Pastorale Pastorală Paşti 2012
3
2
1
Pastorală Paşti 2012 PDF Imprimare Email
Scris de Biroul de Presă al Episcopiei Ortodoxe Române din Ungaria   
Duminică, 08 Aprilie 2012 22:20

Scrisoare Pastorală la Învierea Domnului

2012


† Siluan

din mila lui Dumnezeu

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria


Iubitului cler, cinului monahal şi dreptmăritorilor creştini şi creştine din de Dumnezeu păzita Episcopie Ortodoxă Română din Ungaria, har, milă şi pace, de la Dumnezeu Tatăl, iar de la noi părintească îmbrăţişare!


Iubiţi fraţi şi surori în Hristos Domnul,

 

Hristos a înviat!

Sărbătoarea Sfintelor Paşti are în centrul ei un eveniment fundamental pentru noi toţi, poate că cel mai important din toate timpurile, care se constituie într-o minune ce depăşeşte puterea obişnuită de înţelegere a omului, o minune mai presus decât toate minunile, şi anume Învierea din morţi a Domnului Iisus Hristos, despre care noi, creştinii ortodocşi, mărturisim cu toată încredinţarea că este Mântuitorul nostru şi al lumii întregi. Nu fără de rost vestim tuturor, în „această aleasă şi Sfântă Zi, cea dintâi a săptămânii, Împărăteasă şi Doamnă, Praznic al Praznicelor şi Sărbătoare a Sărbătorilor”[1], adică în cea mai aleasă dintre toate zilele de sărbătoare din timpul anului bisericesc şi în toată perioada Penticostarului, până la Înălţarea Domnului, că „Hristos a înviat” şi bucuria cuprinde sufletele noastre. Bucuria nădejdii în puterea lui Dumnezeu, care nu L-a lăsat în groapă pe Fiul Său Cel iubit, pe Cel Care a binevoit a se smeri pe Sine şi a se face Om, „chip de rob luând” (Filip. 2,7), ci a treia zi, precum a zis mai înainte (Matei 17, 23; Luca 18, 33), L-a înviat din mormânt, biruind întru El puterea morţii şi dăruind tuturor viaţă.

Taina morţii este o realitate prezentă de la începuturi în istoria neamului omenesc, după cum ne arată cuvântul Vechiului Testament, fie în chip violent, cum este cazul omorârii lui Abel de către fratele său Cain (Facere 4, 8), fie ca o consecinţă a neascultării de către om a poruncii lui Dumnezeu, Care l-a oprit să mănânce, sau să se atingă din rodul pomului din mijlocul raiului, pentru a nu muri (Facere 3, 3). Dar pentru că omul nu a fost în stare să păzească porunca încredinţată, viaţa sa pe acest pământ s-a sfârşit prin moarte, după cum se întâmplă şi Protopărintelui nostru Adam, care după nouă sute şi treizeci de ani a murit (Facere 5, 5). Urmarea acestei neascultări a fost cutremurătoare pentru făptura minunată a lui Dumnezeu care este omul: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale.

În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facere 3, 17, 19).

Deşi cărţile Sfintei Scripturi, pline de înţelepciune şi purtând pecetea inspiraţiei divine, ne vorbesc de mari realizări în viaţa lumii şi a oamenilor, mai ales a celor care s-au lăsat purtaţi de harul lui Dumnezeu, totuşi această realitate tragică a păcatului, finalizată prin moarte, pe care o consemnează, la rândul ei, Scriptura, în cazul tuturor oamenilor, chiar şi a drepţilor, arată la adevărata ei măsură gravitatea morţii.


Iubiţi fii ai luminatei Învieri a Domnului,


În aceasta constă măreţia Sărbătorii la care, cu ajutorul lui Dumnezeu, din nou suntem părtaşi astăzi şi anume a Praznicului Învierii Domnului: în biruinţa acestui mare vrăjmaş al neamului omenesc, cel din urmă de fapt, numit moartea, care va fi de tot nimicit prin Iisus Hristos (1 Corinteni 15, 26), după cuvântul Sfântului Apostol Pavel.

Fiind asemenea nouă, născându-Se şi vieţuind în această lume în chip atât de firesc şi de smerit, încât de mulţi din vremea aceea a fost crezut a fi un simplu Om, ca şi ei, Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu doar că a trăit în mijlocul poporului Său, pe care l-a învăţat şi l-a tămăduit, purtându-i neîncetat de grijă, ci la sfârşitul activităţii Sale pământeşti a dat şi lupta aceasta înfricoşătoare despre care ne vorbesc în chip lămurit Sfintele Evanghelii şi slujbele din timpul Săptămânii Patimilor. Lupta cu puterea omenească potrivnică a mai marilor poporului, care cuprinşi de invidie nu au mai răbdat alături de ei prezenţa lui Hristos, cea însoţită de multe semne şi faceri de minuni şi mai ales războiul cu limitele firii omeneşti, cu diavolul care de-a pururi s-a luptat contra neamului omenesc şi a fost în spatele a tot răul şi lupta cu moartea. Poate că nu vom înţelege niciodată în totalitate cât de greu I-a fost Domnului Hristos în Grădina Ghetismani, când rugăciunea Sa unită cu greutatea păcatelor tuturor oamenilor s-a transformat în picături de sânge amestecate cu sudoarea, izvorâtă nu din osteneală, ci din rugăciunea Sa pentru lume (Luca 22, 44), sau suferinţa de pe Crucea Golgotei, când Cel fără prihană S-a lăsat batjocorit şi ucis asemenea unui făcător de rele (Luca 23, 32-33).

Dar tocmai această Pătimire a lui Hristos primită de bună voie şi trecută cu putere dumnezeiască a fost pricina începutului mântuirii şi a bucuriei noastre. Şi ceea ce nici Sfinţii Apostoli nu au fost în stare să înţeleagă la început, în vremea Pătimirilor, că rostul cel din urmă al venirii în această lume a Domnului Hristos a fost biruinţa asupra morţii şi împăcarea din nou a oamenilor cu Dumnezeu, s-a descoperit Acestora şi prin ei tuturor creştinilor în primul rând prin minunea Învierii lui Hristos.

Adunaţi cu toţii, într-o încăpere, din pricina temerii faţă de iudei, Sfinţii Apostoli au avut privilegiul de a-L vedea atunci pe Domnul Cel Înviat intrând la ei prin uşile încuiate şi arătându-le mâinile şi coasta Sa, care deşi erau pătrunse de lumina cea neînserată şi mai presus de fire a Învierii, păstraseră semnele cuielor şi a suliţei (Ioan 20, 19-20). Întâlnirea cu Hristos cel Înviat, Care îi linişteşte prin cuvintele: „Pace Vouă!” (Luca 24, 36), iar mai apoi, suflând asupra lor, îi face şi părtaşi ai harului Duhului Sfânt (Ioan 20, 22), reprezintă momentul de cumpănă care schimbă viaţa Apostolilor, le alungă teama din suflete şi le întăreşte în credinţa Învierii, pe care sunt în stare mai apoi să o vestească „până la marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1, 8).

 

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,


Dacă astăzi, la mai bine de două mii de ani de la desfăşurarea întâmplărilor menţionate mai sus se mai vorbeşte încă de Învierea Domnului, iar oamenii păstrează în sufletelor lor credinţa în Hristos şi în Învierea Sa, ca pe o comoară de mare preţ şi ca pe o arvună a credinţei în propria lor înviere, prin harul lui Hristos, aceasta se datorează în primul rând darului covârşitor al Tatălui Ceresc, Care a hotărât să fie aşa şi Fiului Său celui Preaiubit, Care a primit de bună voie această lucrare de mântuire a întreg neamului omenesc, dar şi tuturor celor care au fost implicaţi, la rândul lor, în această misiune, devenind fii şi fiice duhovniceşti ai Sfintei noastre Biserici Dreptmăritoare.

Este de mare trebuinţă, poate azi mai mult ca oricând, ca noi, creştinii ortodocşi să ne păstrăm în suflete această credinţă sau mai degrabă să facem ca ea să crească înăuntrul nostru, asemenea grăuntelui de muştar, după cuvântul Domnului Hristos (Marcu 4, 30-32). Fără credinţă în suflete şi o legătură personală vie cu Mântuitorul Hristos, nici unul dintre noi nu va putea să treacă cu prea mare uşurinţă peste toate încercările vieţii care ne stau înainte. Dar nu este vorba aici numai despre noi, cei mai mari, care avem o oarecare vârstă, deşi înaintea lui Dumnezeu şi omul cu vârsta cea mai înaintată poate să se considere ca un mic copil al Său, ci trebuie să îi avem în vedere mai ales pe copiii şi nepoţii noştri, vlăstarele cele mai tinere ale Neamului Românesc care trăieşte în această ţară şi parte a Europei şi care reprezintă mai presus de orice viitorul şi speranţa noastră pentru ziua de mâine.

Chiar dacă lumea în care trăim se simte de multe ori stânjenită de prezenţa lui Hristos şi a valorilor creştine, nu trebuie să ne lăsăm purtaţi de acest val secularizat şi necredincios, ci să ne aducem aminte în primul rând de cuvântul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Care zice: „Fără Mine nu puteţi face nimic!” (Ioan 15, 5). Nici Sfinţii Săi Apostoli nu au fost în stare de prea mari isprăvi atunci când nu L-au mai avut pe Domnul Hristos aproape: Petru era să se afunde în marea învolburată (Matei 14, 30), tot el s-a lepădat de trei ori de Domnul, în vremea Pătimirilor Sale (Matei 26, 75), deşi era încredinţat că Îl va mărturisi chiar şi cu preţul vieţii (Matei 26, 35), iar Apostolii toţi stăteau ascunşi, cuprinşi de teama evreilor (Ioan 20, 19), care îi puteau trimite şi pe ei la moarte, asemenea Învăţătorului lor iubit. Dar conştientizarea şi refacerea legăturii sufleteşti interioare cu Mântuitorul Hristos i-a ajutat mai presus de orice să treacă peste toate greutăţile şi să devină şi ei martori ai Învierii lui Hristos, în toată lumea.

De acest mare dar, al credinţei în Hristos şi în Învierea Sa şi al ajutorului neîntrerupt primit din partea Domnului Celui Înviat, să ne facă pe toţi părtaşi, cu mic, cu mare, Preabunul şi Milostivul Dumnezeu, pentru a putea duce şi noi mai departe, comoara ce ni s-a încredinţat!

Al vostru, al tuturor, de tot binele doritor şi către Domnul cel Înviat rugător,

† Siluan

 

Episcopul Eparhiei Ortodoxe Române din Ungaria

 

Dată în Reşedinţa noastră Episcopală din Giula, la Praznicul Învierii Domnului, în Anul Mântuirii 2012.



[1] Cântarea a 8-a din Canonul Învierii.

 

Vă recomandăm pentru o mai bună utilizare şi navigare unul dintre urmatoarele browsere: Firefox 10 | Chrome 17 | IE 9 | Safari 5. (Concept grafic: Arhid. Claudiu Ştefan Condurache)